Ca un covor colorat, mare, frumos, surprinzător, cu nuanțe calde și reci, iscusit țesut și plăcut ochiului și inimii este această carte nouă, scrisă de Lilia Bicec, Femeia cu ochi de șoim („Polisalm”, 2025).
Se regăsesc aici, în cele 10 nuvele din volum, motive florale, cu trandafiri, mușcate, iederă, cale, flori de piersic, ramuri de pin, gladiole, relații care înmuguresc, frunze firave și chiar o pădure, care i‑a învățat pe oamenii de acolo, din carte. totul: „cum se pune un laț, cum se leagă o rană și chiar cum se face dragoste adevărată”.
Sunt aici și elemente sentimentale care leagă, ca niște drumuri, Moldova de Italia, cu Florența! care se scrie mereu cu semnul exclamării – „numai să ajung acolo, îmi repetam ca o rugă în fiecare zi” – , și altă poveste: „Și în Italia cum ai ajuns?”, „Îndrăgostindu‑mă și mai mult de această țară unică în lume, de oameni și cultura ei milenară. Fiecare zi era o filă dintr‑un basm frumos”.
Este aici și ruga piersicului uscat. Și rugăciunea dorului pentru părinții îndepărtați. Și un izvor – dar ce minunat este că o carte începe cu un izvor! Și motivul pâinii, „că e mare păcat să arunci pâinea și să o calci în picioare”. Și, undeva într‑un microbuz care transportă colete, pachete și pungi, o cutie din carton. „Sunt cea mai longevivă. Am trecut prin istorie cum trec erele prin cărți.” „Avea cârpeli, era legată cu o fundiță cam demodată”, dar nu arăta rău deloc.
Parcă era dragostea această cutie. Dragostea care unește toate aceste elemente într‑o viață ca un fir colorat.
E ca un covor această carte. Ține de cald și de frumos.
Cu studii la Chișinău și la Verona, cu multe cărți minunate în română și în italiană, scrise în cele câteva decenii de viață și creație la Brescia, cu un documentar inspirat dintr‑o carte a ei, difuzat la televiziunea RAI 3, cu un spectacol jucat în italiană și cu un stil de a povesti care este tămăduitor și revelator, Lilia Bicec este o prezență frumoasă și necesară în marile biblioteci ale lumii și în bibliotecile la fel de mari ale inimilor noastre.
„Mi‑am scos cartea din geantă, ca să nu pierd timpul până la sosirea cunoștinței mele. Dar nu apucai nici s‑o deschid la pagina cu semnul de carte, că ființa de alături făcu o mișcare bruscă, se întoarse spre mine și îmi zise cu îndrăzneală: «Citești?!» Am tresărit, evitând s‑o privesc, i‑am răspuns cu un «da» sfios. «Ce citești?» Cred că‑mi tremura vocea și, ca să nu mă dau de gol, am închis cartea arătându‑i titlul de pe copertă. «Și mie îmi place să citesc. Ai multe cărți?» «Am, dar nu exagerat de multe…»”
Doar că niciodată cărțile bune nu sunt exagerat de multe.
