În poezia lui Ion Cristofor, un poet optzecist, atipic, experiențele de viață și de creație denotă, de fiecare dată, un șarm sapiențial și o fantezie, adesea, ludică. În recenta carte, intitulată Peștele de sticlă (Editura Napoca Star, Cluj‑Napoca, 2024), fiecare poem se remarcă prin echilibrul dintre narațiunea colocvială a anumitor evenimente personale și dimensiunea lor stilistică. Toate acestea sunt învăluite de franchețea unui discurs apropiat de natura panseului, precum și de o candoare joculară a imaginării și a trăirilor obișnuite.
Este de apreciat firescul unei expresivități întâlnite în diferite circumstanțe evocative, oferind, nu de puține ori, senzația că poetul se simte cel mai bine in ipostaza unui bijutier al expresiei. De asemenea, în fiecare text care dezvăluie o aventură a autocunoașterii și a reflecției, emoția exprimată capătă patina unui anumit rafinament, a unei anumite candori chiar.
În majoritatea textelor, dincolo de ineditul asocierilor sau de un anumit dinamism vizual‑metaforic, se resimte și prezența unei contemplații revelatorii, transpuse în versuri de‑o picturalitate fantastă aproape, cum se întâmplă și în poemul următor, în care natura dezvăluie o cromatică sărbătorească, vivantă: „În cădere/ o frunză roșie/ vrea să‑ți ia/ locul inimii./ Un bun început de/ noapte senină./ Licuricii pâlpâie/ în ritmul primelor stele/ palpită în făpturi și în licurici/ aceeași semnătură divină”.
Gravitatea anumitor situații capătă o întorsătură neașteptată a lucrurilor, fapt menit a crea o atmosferă înscrisă într‑o logică paradoxală a existenței, dar și a sensibilității/ imaginației: „Când eram tânăr i‑am strigat morții/ care a luat‑o pe mama/ ești o curvă/ dar moartea s‑a mulțumit să surâdă/ și să‑mi dăruiască un trandafir”.
În foarte puține cazuri, poetul se exprimă pe sine, dintr‑o perspectivă confesivă, întrucât majoritatea poemelor sunt cele de observație a lumii înconjurătoare și a metamorfozelor ei, astfel că „adevărul are o mie de guri/ o mie de chei/ o mie de uși”, cum aflăm din alt text. Poetul este retras în propriul turn de fildeș și se autointitulează „sclav pe o plantație de umbre”. De regulă, aceste metamorfoze vizează o trecere neașteptată de la obișnuitul banal la o dimensiune a obiectelor, ființelor, actelor de creație, aflată sub zodia fanteziei imagistice, având propria ei filozofie iconică, cea a insolitului: „Vine seara/ și poeziile/ se retrag/ ca o maree de sânge/ în dicționare” sau „frunzele din copaci sună ca arginții lui Iuda”, sau „Când el apasă ușor pe un buton/ apare în fața lui deodată/ un munte de gheață/ o pădure cu arbori albaștri”.
Acest transfer de la o dimensiune la alta, de la aparențe la esențe capătă, în volumul de față, o anumită detașare aparte față de datele unui concret mult prea previzibil, dinamica acestor schimbări fiind abia perceptibilă dincolo de transparența unui pește de sticlă sau chiar a unei inimi.
Mai departe, în alte poeme, revizitarea unor fapte, experiențe, trăiri obișnuite, devenite instrumente de introspecție poetică, îl ajută pe poet să capete o „vizualitate” inefabilă a realității. Să imprime obiectelor, peisajelor, prezențelor umane conturul unei expresii a nuanței și a intuiției menite să surprindă fațetele simbolice și interstițiile enigmatice ale realității înconjurătoare.
O reîntâlnire cu poezia lui Ion Cristofor, care surprinde prin prospețimea expresiei și a mesajului, prin viziunea ușor nostalgică asupra vieții, dar și printr‑o filozofie personală, reconfortantă.
