„Nu sunt o justițiară”
(Partea a doua, continuare din numărul precedent)
Daniela Rațiu: „Literatura română care reconstituie România de dinainte de 1989 este privită cu foarte multă reticență”
De câțiva ani, de când te urmăresc pe rețelele de socializare, am observat că ai un simț foarte fin al imaginii. La lectura publică de la Institutul Blecher pe care am avut‑o în aprilie, la Timișoara, prima chestie pe care ai făcut‑o atunci când ne‑am așezat la o masă a fost să fotografiezi cerul. Nu mi‑am dat seama inițial ce văzusei așa de special. Apoi ai postat pe Facebook un cer încadrat într‑un dreptunghi, ca o metaforă. Cum e să trăiești având acest dar? Îl valorifici cumva?
Ține de ochiul format, cred. Am făcut o parte din gimnaziu și ciclul liceal la Liceul de Arte Plastice „Ion Vidu” din Timișoara. Îmi aduc aminte fascinația pe care a exercitat‑o atelierul pictorului Viorel Toma, acolo unde aveau loc orele de specialitate în gimnaziu – desenul, pictura, bazele artelor plastice. A fost primul profesor și prima dată când intram într‑un atelier. Desenul era esențial, pictură, grafică, limbajele vizuale. Am făcut și modelaj în clasele de gimnaziu – lucram cu lutul. Asta îți dezvoltă o privire. Am studiat cu sculptorul Szakáts Béla. Țin minte cum fiecare grupă în parte avea obligația să ude lutul, care era pus într‑o vană în atelier, și apoi trebuia acoperit cu folia de plastic. Trebuia să fie în permanență umed. Șevalete, capre, tuburi de culoare, lucrările profesorilor expuse peste tot în școală. Ne predau profesori artiști, unii dintre ei componenți ai grupului Sigma, important în istoria artei contemporane pentru viziunea avangardistă. Am crescut studiind Istoria Artei, având ore de specialitate, ceea ce presupunea lucrul în atelier. Dacă profesorul era în sală, avea micul lui atelier, în care dădeai din atelierul mare – așa erau concepute –, și astfel ascultam discuțiile profesorilor despre artă. Iar dacă eram singuri în atelier – îmi aduc aminte, în clasa a XII‑a –, ascultam Depeche Mode sau muzică rock. Profesorii puneau muzică clasică. Liceul, așa cum era conceput, a fost fundamental pentru mine, formator. După 1990, s‑a redeschis Facultatea de Arte la Timișoara. Erau doar șapte locuri, concurență acerbă. Atunci dădeai de câteva ori până intrai la Arte, fiind locuri puține. Am picat de două ori, a treia oară însă m‑am orientat spre Jurnalism, plus limba engleză. Trebuie să menționez că eu am apucat să fac Jurnalism când cursurile erau pe jumătate de specialitate și altă jumătate – împreună cu Filologia. Enumăr doar câteva: făceam literatură engleză și americană, limba română, limba engleză, semiotică, lingvistică, genuri și stiluri în limba engleză, filozofia limbajului și altele. Felul în care astăzi este organizată specialitatea de jurnalistică se reflectă în superficialitatea jurnaliștilor de astăzi. Nu doar că totul e comprimat în trei ani, dar și ceea ce se studiază e inconsistent. Revenind
însă la Arte, am rămas cu o frustrare din
această cauză, că nu am dat a treia oară, când, poate, ar fi fost cu noroc. Târziu, am mai făcut un master de foto‑video la Facultatea de Arte și Design a Universității de Vest. Însă, desenul, arta, tot ce a fost fixat atunci a prins rădăcini. E cumva ca mersul pe bicicletă. Nu uiți, ești format/formatat. Nu e un drum închis.
Povestește‑ne un pic despre ultimul eveniment de la Timișoara, unde ai fost invitată, și cum a fost.
Te referi la proiectul „Strada Fără Nume” la Timișoara, de care ți‑am spus și ție, sugerându‑ți să aplici. Am mai participat la tabere de literatură – așa se numesc –, însă povestea asta este total diferită. A fost un cantonament de poezie și muzică total diferit. A fost o zgâlțâire a tuturor obișnuințelor, o desțelenire a blocajelor. Cred că poezia a început să fie și în România o formă de manifestare, nu doar text publicat și citit. Se poate teoretiza la nesfârșit despre ce este poezia, despre cum trebuie citită, împărtășită. Există și opinii potrivit cărora acest spoken word/performance ar vulgariza/trivializa textul. Nu cred. Mai degrabă, acest spoken word e o formă de seducție, un mod de a împărtăși emoția poetică/textul, adecvată vremurilor pe care le trăim. „Strada Fără Nume” a ajuns la a treia ediție, s‑a desfășurat în perioada 26 iunie–2 iulie, este un proiect novator, care promovează cercetarea artistică, dezvoltarea abilităților și comunitatea artistică. Prin activități de coproducție, cooperare și schimb de experiențe în domeniul muzical și literar, proiectul aduce o nouă viziune asupra artei și a spațiilor urbane. Citez din prezentarea proiectului. „Concentrându‑se pe medierea și incluziunea culturală, «Strada Fără Nume» dorește să aducă arta în viețile tuturor, construind un oraș mai vibrant și divers. Ce și‑a propus și îi reușește, și citez tot din prezentarea organizatorilor, este dezvoltarea abilităților de lectură publică ale tinerilor poeți români prin organizarea de ateliere educaționale interdisciplinare, spectacole și jam sessions cu poeți români, poeți și mentori din Europa”. A fost un apel deschis, o selecție. Au fost 15 poeți din România, trei poeți străini și patru muzicieni/instrumentiști locali, o săptămână intensă de „antrenament”, de improvizație. Poezie și jazz. „Strada Fără Nume” face parte din „Programul cultural național Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Acest melanj între poezie și jazz s‑a petrecut sub atentul mentorat al unor britanici cu experiență în povestea asta. Și anume: Tongue Fu, Brigitte Beraha, Josephine Davies, Riaan Vosloo, Dave Smith.
Cum s‑au legat – dacă s‑au legat – studiile tale în drept cu scrisul?
Criza din 2008 și internetul au rescris domeniul jurnalismului. Mai precis, a lovit presa în moalele capului. Combinația aceasta de criză financiară și internet a fost precum un cocktail „Molotov”. Nu doar local sau național, dar la nivel global asta a însemnat pierderea locurilor de muncă pentru ceea ce până atunci presupunea o redacție. Doar la nivel european, atunci, dacă nu greșesc, peste trei mii de jurnaliști și‑au pierdut locurile de muncă. În România s‑au închis redacții. Astăzi, o redacție poate însemna doi oameni. Această rescriere a afectat și credibilitatea presei, pentru că noțiunea de „teren”, de muncă de documentare a fost înlocuită cu copy‑paste pe internet, a fost scoasă din ecuație verificarea unei informații din trei surse, regula de aur. Am făcut Facultatea de Drept cumva natural, a fost cumva și gândul de a profesa. Complicat, pentru că drumul de la studii până la a profesa în domeniul juridic presupune un start în care ești plătit prost pentru început. De fapt, e valabil pentru orice domeniu, și cumva e de înțeles. La început, ești chiar la început de drum. Dar chiar și cu asta în minte, Dreptul mi‑a clarificat multe, ca jurnalist, și nu doar. Dreptul are o frumusețe care vine din acuratețea și din spiritul care îl animă. Fundamentele lui țin de însăși esența lucrurilor care construiesc societatea umană. Vezi deci zalele acestui lanț. Scrisul, cititul, istoria, fundamentele.
Cui vei mai face dreptate prin cărțile tale, sau, reformulând, ce proiecte noi mai ai în planurile viitoare?
Nu sunt o justițiară, chiar dacă ultimele cărți pe care le‑am publicat ar putea induce această idee. E mai degrabă o trilogie, care va încheia cercul în toamnă, odată cu apariția, la Editura Cartier, a romanului, la care am făcut ultimele corecturi: Sfârșitul lumii e un tren. Anestezia. Un singur poem, Editura Casa de Pariuri Literare, poezie carcerală pornind de la dosare CNSAS, apoi, Ultimul an cu Ceaușescu, Editura Litera, chiar ultimul an cu Ceaușescu, romanul despre regimul politic sub Ceaușescu, și romanul refugiului, care va fi publicat de Editura Cartier. Sunt teme care m‑au preocupat. Au fost foarte multe acumulări în ultimii ani și s‑au ordonat cumva în aceste cărți. Dacă am acum ceva în cap, este, probabil, adică mă interesează, de exemplu, condiția femeii în contextul unor vremuri ipocrite, al unui talmeș‑balmeș în care băltim. Deocamdată, totul e schematic în capul meu.
Aș dori să încheiem interviul cu o întrebare legată de o discuție pe care am avut‑o, și anume despre felul diferit în care este receptată literatura ce se referă la fostul regim din România, regimul comunist sub Nicolae Ceaușescu, și ceea ce am trăit noi în Republica Moldova. Care e diferența?
Mă fascinează să observ disonanța cognitivă, și mă refer la modul de receptare a literaturii, la felul în care ne raportăm la ea. Recuperarea istoriei în ficțiune este o parte importantă a literaturii în Occident, esențială. Există o doză de snobism și de complex de cultură „mică” în felul în care umplem librăriile cu carte străină și cititorul năvălește peste autorii străini. Acest complex este extrem de cultivat în spațiul editorial. Literatura română ocupă rafturi puține, în vreme ce autorii străini sunt avalanșă. Raportul acesta de carte autohtonă/carte străină nu este atât de contrabalansat în alte țări, deci, să nu ne mirăm de „starea națiunii”, care citește puțină literatură autohtonă. Revenind la diferența de receptare a literaturii care acoperă regimul de dinainte de căderea Zidului Berlinului. Literatura basarabeană care reconstituie/vorbește despre traumă, de la cea lingvistică până la cea istorică, politică, socială, a ocupației sovietice, este cool, în vreme ce literatura română care reconstituie România de dinainte de 1989 este privită cu foarte multă reticență. Admit că se poate vorbi despre o ruptură, dar și despre un monopol al temei, astfel că nu a mai fost loc de nuanțe și nici de dialog real. Nu a mai fost loc nici de gândire critică și nu este loc de gândire critică. Nici de o parte, nici de alta. Monopolul pe tema comunismului a dus la sațietate în spațiul public, la reacția de respingere, pe de o parte, însă, pe de altă parte, toată scena culturală a intrat într‑un fel de schizofrenie. Faliile care s‑au produs în spațiul cultural i‑au învrăjbit pe unii contra altora aproape ireconciliabil. Astfel, dacă te apropii de această temă, a traumelor pe care le‑a lăsat regimul comunist dinainte de 1989, există un soft cancel. Nu avem doar anti‑comunism, avem și anti‑anti‑comunism, avem și anti‑stângism, și anti‑anti‑stângism, avem anti‑capitalism și anti‑anti‑capitalism. Înotăm într‑o mare de ‑isme și anti‑anti. E multă gargară în toate astea, secolul ăsta este nu doar al unor schimbări majore de paradigmă, dar și un secol al superficialităților frivole, al escapismului, al utopiilor ridicole și triste. E o demasculinizare și o efeminare a tot și a toate. Sună extrem de pesimist. Mă întreb dacă atunci când vezi prea multe, ochiul devine prea critic, poate, de fapt, pierzi frumusețea. Acesta, cred, e un pericol real.
