Pe atunci, să fii proeuropean, proromân era inadmisibil
Viorel Pâslaru:„Scrisoarea celor 66 reprezintă, metaforic vorbind, certificatul de naștere al democrației în Republica Moldova, pe atunci RSSM”
Preconcepțiile despre un filosof pot varia considerabil în funcție de cunoștințele și experiențele fiecărei persoane. Totuși, există câteva stereotipuri comune. Uneori, filosofii sunt văzuți ca oameni care trăiesc cu capul în nori, reflectând asupra întrebărilor abstracte și adesea irelevante, alteori ca persoane care petrec mult timp în contemplare solitară, fără a aduce contribuții semnificative societății sau progresului umanității. Le va spulbera doctorul în filosofie Viorel Pâslaru, fiul lui Vlad Pâslaru, unicul savant pedagog care a semnat Scrisoarea celor 66. De aproape douăzeci de ani, Viorel Pâslaru este profesor de filosofie la Universitatea din Dayton, SUA, iar aproape în fiecare vară revine la Chișinău, unde cercetează teme fundamentale. Și pentru că are un background de‑a dreptul impresionant, l‑am rugat, pentru început, să‑mi povestească despre traseul său.
Inițial, prin clasa întâi, am vrut să fiu învățător de educație fizică. Îmi părea interesant cum arată învățătorul de educație fizică: în training și adidași. După care am vrut să mă fac milițian. M‑am plictisit și de asta foarte repede. Prin clasa a VI‑a eram hotărât să fiu inginer, chiar am mers o vreme la un cerc de modele de avioane, apoi la unul de radio, dar amintirile din acea perioadă nu sunt cele mai frumoase. Se vorbea numai rusește și, în materie de educație, ca să faci ceva cap‑coadă, era un dezastru.
Când erai mic vorbeai și rusește?
La vârsta aceea vorbeam fluent rusa, pentru că era obligatoriu dacă voiai să faci ceva. După aceea am pierdut‑o.
Care a fost realizarea de care îți amintești și acum?
Odată am avut o idee foarte ingenioasă. Sarcina mea, pe la opt ani, era să aprind focul în sobă când mă întorceam de la școală. Am pus lemne, cărbuni, dar focul s‑a stins. Atunci am luat aspiratorul, am conectat furtunul la gaura care sufla aerul și l‑am băgat în cazan. Am rezolvat, focul s‑a aprins, dar am umplut bucătăria cu cenușă. Tata mi‑a zis atunci că am minte de inginer. Pentru cenușa din bucătărie n‑am fost pedepsit.
Totuși, te‑ai lăsat de inginerie. Când ai înțeles că vrei să te faci filosof?
În clasa a șasea sau a șaptea discutam cu părinții la ce facultate să merg. Era cam devreme, dar întrebam. Mama a zis să mă fac inginer, iar tata a zis să merg la filosofie. Nu știu de ce, mi‑a părut atunci că termenul filosofie prinde ceea ce pe mine, de fapt, mă interesa, dar nu puteam să articulez, anume interesul pentru idei, pentru activitatea de analiză.
La vârsta aceea deja înțelegeai ce înseamnă filosofie?
Nu, aveam o bănuială, parcă o simțeam cu spatele.
E același lucru pe care îl crezi acum?
Cred că da, e același lucru, doar că e mult mai tehnic ceea ce fac acum decât ce credeam atunci. Iată cum am ajuns la filosofie. Ei bine, aveam interese cu literatura, dar, în fond, am mers spre filosofie. Am făcut primul an la Iași, în 1991‑1992, după care, în vara lui 1992, m‑am transferat la București.
De ce te‑ai dus în România să faci filosofie?
Tocmai se deschiseseră hotarele și studenții noștri puteau profita de această oportunitate. În plus, în mediul în care eram eu, pentru studiile socioumane se considera că trebuie să mergi în România și asta am făcut. După ce am terminat facultatea la București, în 1996, am făcut timp de doi ani un masterat de studii interdisciplinare în Germania.
Cunoșteai germana?
Am învățat‑o la București. Începând cu anul 2 de facultate am luat cursuri opționale. Bineînțeles că vorbeam și citeam greu la început, dar după doi ani în Germania cred că vorbeam mai bine nemțește decât englezește, deși făcusem engleza la școala numărul 11 din Chișinău, care era cu studii aprofundate de limba engleză.
După masterat ai rămas să lucrezi în Germania?
Am revenit în România, pentru că, înainte să termin facultatea, fusesem invitat să lucrez la Institutul de Filosofie din București. Atunci aveam deja vreo 4‑5 articole publicate în Revista de Filosofie, pe subiecte de istorie a filosofiei. Am dezvoltat o temă, de exemplu, „Posibil și posibilitatea în lucrările lui Leibniz”, alta a fost despre „Sofistul” lui Platon, „Conceptul de știință la Schelle”. Am lucrat la institut începând cu 1996, imediat după absolvirea facultății, eram asistent de cercetare. După masterat am continuat să lucrez la București încă un an, după aceea am avut o bursă oferită de Serviciul German de Schimb Academic (DAAD) și am mers la Berlin, la Universitatea Humboldt. Acolo a învățat și un faimos român de‑al nostru – Eminescu – un an, după care s‑a dus la Viena. Eram onorat să fiu unde a fost și el. După aceea m‑am întors, am mai stat un an în București, apoi am fost admis la studii de doctorat în SUA, în Cincinnati. În paralel, eram student la doctorat în București.
În SUA aveai teme de cercetat sau altul a fost motivul de a pleca atât de departe?
Am mers în SUA, de fapt, din două motive: primul e că, fiind în mediul acela din București, era important să faci studii peste hotare. Sigur, îți trebuiau vize, dar hotarele erau deschise. Pentru foarte multă lume, să aibă studii peste hotare era un obiectiv, o realizare, o afirmare profesională. Așa că la 27 de ani am plecat în SUA. Al doilea motiv era un lucru pe care foarte mulți din generația mea îl făceau – mergeai peste hotare și economiseai cât puteai din bursă. Așa încât, atunci când te întorceai, aveai un punct de pornire.
Unde intenționai să te întorci după doctoratul din America?
Cred că voiam să mă întorc la București, pentru că acolo mă simțeam foarte bine, dar pe măsură ce înaintam în doctorat mi‑era clar că nu pot s‑o fac și trebuie să mă întorc la Chișinău. Nu puteam să mai lucrez la institut – înțelegerea nespusă era că lucrez la institut o vreme, acumulez experiență, după care mă întorc la Chișinău și aplic ceea ce am învățat acolo. Între timp, firește, lucrurile la Chișinău au devenit foarte triste, cu comuniștii la putere.
La Chișinău era într‑atât de trist încât te încărca pe tine ca filosof?
Ca filosof, nu, pe mine ca om mă încărca. Ca filosof îmi făceam planuri, mă gândeam la lucrurile pe care am să le realizez și toate erau, de fapt, pe linie privată, nu așteptam ajutor de la stat. De la stat nu așteptam decât piedici.
De ce statul i‑ar pune piedici unui filosof cu o experiență atât de bogată?
Pentru că în 2003 părinții mei erau dați afară de la serviciu. Mama împlinise 50 de ani în 2002, în septembrie, iar în noiembrie a fost concediată de la Ministerul Educației. S‑a făcut cu încălcări: ea era cu doi ani înainte de pensionare și, conform legilor de atunci, nu putea să fie dată afară. Doi la mână – ea lucrase în minister 20 de ani și ar fi trebuit să înceapă concedierile cu ultimul angajat, nu cu un senior. A dat în judecată, a pierdut…
Care a fost adevăratul motiv al concedierii?
Oficial au zis că era vorba de reducere de personal, ca să aibă o minimă acoperire. De fapt, pe mama au concediat‑o pentru că era soția lui tata, la care s‑au mai adăugat alte câteva motive. La începutul anilor 90 mama era responsabilă de asigurarea bibliotecilor școlare cu cărți. Totul se făcea centralizat atunci și când s‑a revenit la alfabetul latin, problema era că în timp foarte scurt trebuiau editate foarte multe manuale. Împreună cu echipa, mama a reușit să facă acest lucru. A fost o realizare care nu putea fi trecută cu vederea, în plus, a lansat un sistem modern de perfecționare a cadrelor didactice și era cunoscută ca fiind orientată spre România, spre Europa. Pe atunci, să fii proeuropean, proromân era inadmisibil. Voronin, regimul comunist, dorea o orientare spre Rusia, nu se punea problema cu Europa.
Și tata cu ce a greșit în fața puterii?
Tata era directorul Institutului de Științe ale Educației, pe care l‑a și înființat. A fost dat afară din funcția de director pentru că nu era comunist, era critic cu ei, mai și scria prin presă. După care l‑au dat afară complet din institut. Eu mai înțeleg de ce l‑au dat afară pe tata – ministru nou, director nou –, dar pe mama chiar n‑aveau de ce. A fost o penalizare colectivă – îi penalizăm pe toți ai tăi. Partea interesantă a urmat când mama își căuta de lucru. Ea a absolvit Facultatea de Filologie Rusă la Tiraspol. Știa rusa la nivel de ruși. A mers să se angajeze la Centrul de Relații Interetnice. Au primit‑o bine, i‑au zis: „Veniți, veniți!”, dar când s‑a dus să depună actele, au întâmpinat‑o cu: „Ce căutați aici?” După aceasta a mers la Ministerul Agriculturii. Același lucru. Inițial a fost primită foarte cald. Întâmplarea a făcut că a avut un accident la picior și trebuia să fie internată. I‑au zis: „Veniți când vă veți externa”, iar când a venit au întrebat‑o: „Cum, v‑am promis noi ceva? Noi n‑am promis nimic”. Așa că, dacă erai văzut ca fiind orientat spre România, spre Europa, nu puteai să lucrezi în structurile statului, pentru că te vânau să te scoată. În cele din urmă, s‑a angajat la o universitate privată. Toate acestea s‑au întâmplat în 2003 și atunci mie mi‑era oarecum clar că eu cu statul n‑am nicio treabă și dacă pot să fac ceva, este în pofida statului, nu cu ajutorul statului.
Voiai să faci ceva în pofida statului sau în pofida guvernării?
Nu neapărat a guvernării. După aceea a fost adoptată legea funcționarului public, care protejează funcționarii publici din ministere și din alte structuri ale statului de concedieri. Unul din motive a fost presiunea organismelor internaționale. Se întâmpla următorul lucru: când venea un guvern nou, ei desființau un minister pe care îl suspectau că nu are oameni de‑ai lor. Desființau ministerul, reînființau o altă structură, cu un nume ușor schimbat, și își angajau oamenii pe care îi doreau ei și îi dădeau afară pe cei pe care nu‑i doreau. Or, lucrul acesta dă peste cap structurile statului. Se pierde memoria instituțională. Nu poți să fii permanent în certitudine în structurile acestea, că ești angajat pe câțiva ani, iar la următorul ministru, când e din alt partid, ești dat iarăși afară. Și atunci au trebuit să adopte o lege a funcționarului public care își protejează funcționarii. Acum, de exemplu, un guvern nu poate să‑i dea afară pe funcționarii din minister. Ceea ce poate schimba sunt miniștrii și imediat nivelul de mai jos. Dar oamenii care sunt în ministere, în structurile acestea, chiar dacă nu manifestă foarte multă competență, au memoria lor și metodele lor de lucru. Ministrul vine și pleacă, ei rămân și tot felul de aprobări depind, de fapt, de ei. Deciziile le iau ei, pentru că ministrul, uneori, nu știe totuși cum stau lucrurile în domeniu, în special când e lipsă de profesioniști. Iată de ce am zis că în pofida statului, nu a guvernării.
Așadar, următoarea cale ar fi trebuit să fie SUA–Chișinău.
În ultimul an de doctorat, deși n‑aveam încredere în mine și în nivelul meu de pregătire pentru a profesa în SUA, mi‑am propus să încerc să‑mi găsesc de lucru pentru un an‑doi și atât, să mai economisesc și să‑mi adun cât îmi trebuie pentru a‑mi cumpăra un apartament cu o cameră sau cu două. Aceasta era speranța mea. Mirarea a fost că singura ofertă pe care am primit‑o era nu pentru un an‑doi, ci una cu loc permanent, la Universitatea din Dayton, statul Ohio, unde sunt până acum conferențiar. Din 2007 sunt profesor de filosofie, specializarea filosofia științei, am trei cursuri pe semestru.
Te mai gândești să revii în Republica Moldova?
Într‑un fel sau altul, da, dar ecuația e mai complicată pentru mine, pentru că am doi copii, care știu românește, dar între ei se ceartă englezește. Eu încerc să‑i educ în spiritul locului, poporului, tradițiilor, dar ei nu au prieteni aici și dacă aș forța întoarcerea, cred că aș avea o problemă morală. Și atunci încerc măcar verile să‑i aduc, plus educația de zi cu zi. Pe de altă parte, nu mi‑am căutat de lucru. Unde aș putea să lucrez?
Ce înseamnă să fii filosof?
Să fii filosof înseamnă să‑ți pui întrebări simple, dar fundamentale. În funcție de cum răspunzi, schimbi foarte multe lucruri care depind de acea întrebare.
Pentru a ști să‑ți pui întrebări trebuie neapărat să faci o Facultate de Filosofie?
Ca să știi să‑ți pui întrebări, probabil, nu. Este suficient să fii un spirit foarte curios. Sunt oameni care gândesc și pun întrebări fundamentale natural. Este nevoie să faci o facultate ca să poți da răspunsuri dezvoltate la aceste întrebări simple. Pentru aceasta, da, îți trebuie. Firește, facultatea te ajută să pui întrebări, să știi ce fel de întrebări să pui și unde.
Ce întrebări fundamentale îți pui tu acum?
Una din întrebările pe care mi le propun eu este: care e semnificația unei scrisori deschise, care e cunoscută la noi drept Scrisoarea celor 66 ?
De ce te preocupă Scrisoarea celor 66 ?
Limba română mă preocupă foarte mult, pentru că este un subiect care a marcat și a modelat generația mea. Noi cu aceasta am crescut, de fapt – în dezbateri, în luptă, la mitinguri. Duminicile eram la mitinguri, mergeam la Odesa după cărți românești. Mai mult, tema unuia dintre cursurile pe care le țin la Universitate este aceasta: știință, valori, obiectivitate, care examinează influența valorilor în știință, influența societății asupra științei, dar și a științei asupra societății și în ce măsură știința poate fi și este obiectivă, având în vedere că oamenii politici au tot felul de preferințe valorice, morale, politice, economice, ideologice, religioase.
Știința poate fi și subiectivă?
Unele lucruri, da, sunt subiective.
Dă‑mi un exemplu.
Un cercetător poate fi interesat de o anumită temă, indiferent de ce crede despre ea comunitatea. Și asta e partea subiectivă. Are acest interes pentru că a avut o anumită biografie. De exemplu, în filosofia științei, cred că eu sunt unul dintre puținii, dacă nu cumva singurul interesat de implicarea oamenilor de știință în dezbaterile privind denumirea, identitatea limbii române și revenirea la alfabetul latin. E o componentă subiectivă, pentru că e parte din biografia mea. Eu am crescut în mediul acesta. Aceasta se discuta. Lucrul acesta nu înseamnă însă că cercetarea ar deveni subiectivă, ca urmare. Sunt niște standarde cărora te supui.
Este cumva tema pe care o cercetezi acum la Biblioteca Națională?
Da, la Biblioteca Națională mă uit prin ziarele care au fost publicate în 1987‑1988.
Înainte de Scrisoarea celor 66?
Exact, înainte și puțin după, ca să contextualizez apariția scrisorii. Pentru a avea argumente, dovezi în favoarea tezei mele privind scrisoarea, trebuie să am o înțelegere clară a contextului.
Și care este teza ta?
Teza mea este că acea scrisoare reprezintă, metaforic vorbind, certificatul de naștere al democrației în Republica Moldova, pe atunci RSSM. Anume scrisoarea și nu alte documente, nu alte manifestații publice, pentru că ea a pus pe agenda publică niște probleme pe care îndrăzneau să le discute doar câțiva lingviști. Mai mult, le‑a pus pe tapet provocând statul, instituțiile statului și anume o comisie interdepartamentală, care a fost creată cu două luni înainte de aceasta, de către prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, care ar fi echivalentul Parlamentului de azi. Este o provocare aruncată instituției statului, iar pe vremea aceea, să nu uităm, toate instituțiile statului erau o extensiune a Partidului Comunist. Conform Constituției, Partidul Comunist avea rol conducător. Nu Sovietul Suprem, respectiv legislativul, alegerile oricum erau o formalitate, dar anume partidul. Adun dovezi ca să arăt că scrisoarea e un document aparte în comparație
cu altele. De exemplu, Valentin Mândâcanu a publicat un eseu foarte important – Veș- mântul ființei noastre – în aprilie 1988, în revista „Nistru”. Problemele puse în acest text ulterior aveau să cuprindă toată societatea și erau afirmate și în scrisoare. Dar articolul lui Mândâcanu este o replică la un articol al academicianului Nicolae Corlăteanu, publicat în „Literatura și Arta” – Eta- pele dezvoltării limbii moldovenești. Ulterior au publicat și alții: Constantin Tănase, Mihail Garaz, dar, la fel, erau replici, ecouri la eseul lui Mândâcanu. Are loc înființarea Mișcării democratice pentru susținerea restructurării, tot în acel an, primăvara. În august ei adoptă programul Mișcării, dar acesta nu este publicat. Deci, lucrurile nu se fac publice. Au loc întâlnirile Cenaclului „Mateevici”, mai întâi pe Aleea Clasicilor. Pentru că se adunau într‑un număr foarte mare, autoritățile insistau să plece, că i‑ar fi deranjat pe turiști și oamenii care vin să se odihnească. S‑au mutat la un mic cinematograf de vară, care acum cred că nu mai există, în inima parcului din Valea Morilor. Când acel spațiu a devenit neîncăpător, s‑au mutat spre Teatrul de Vară, după aceea puhoiul se revărsa în Piață. Demonstrațiile mergeau pe strada Pușkin în jos, după care făceau dreapta pe Ștefan cel Mare, până la Academie și înapoi, sau făceau stânga spre Comitetul Central, ca să protesteze în fața partidului.
Scrisoarea, zic eu, e specială tocmai pentru că este un text adresat autorităților și li se cere să pună punctul pe „i” în privința câtorva probleme, să o facă transparent, cu argumente nu politice, aceasta e foarte important, sau de altă natură, ci cu argumente științifice – problema identității româno‑moldovenești, revenirea la alfabetul latin, statutul de limbă oficială. Se adoptă un set de măsuri complexe pentru a implementa acest statut de limbă oficială și, la final, se pune problema relațiilor interetnice. După ce apare scrisoarea, în „Învățământul public”, pe 17 septembrie, ea a fost republicată în „Literatura și Arta” o săptămână mai târziu, după care cititorii încep să trimită scrisori de adeziune. Oamenii scriau și își semnau scrisorile, nu o făceau anonim. Lucrul acesta este foarte important. Susțineau revendicările acelei scrisori deschise. La început era o scrisoare, două, trei, după care erau atât de multe, încât cei de la redacție publicau cel mult una‑două și, în rest, aveau o coloană în care treceau în revistă: am primit scrisoare de la școala cutare sau întreprinderea cutare, atâtea semnături. Erau foarte multe. Și asta se întâmpla în mai multe ziare. Ei, aici ai mișcarea populară.
Scrisoarea a fost semnată de filologi, dar nu numai. Ce i‑a motivat pe oamenii de știință din alte domenii să adere?
Da, lista a fost deschisă de filologi, de un membru corespondent al Academiei, Bogdan Istru, după care un grup de fizicieni, matematicieni, psihologi, filosofi – pe care, de asemenea, îi preocupa acest subiect, pentru că era o temă existențială. Limba română în RSSM de atunci ajunsese într‑o stare foarte și foarte tristă și îi angaja pe ei ca oameni, ca indivizi, nu ca instituții. Ei aveau motivele lor să semneze și acestea veneau și din faptul că era limba lor maternă. Ei vedeau foarte bine că starea limbii se agravează, mă refer la felul în care o vorbeau oameni. De fapt, ea nu funcționa în societate. Nu puteai să mergi la magazin și să ceri un produs și să fii servit în română, chiar dacă persoana din spatele tejghelei vorbea românește. Aceasta era norma socială de comunicare. Lucrul acesta a dat naștere unor situații foarte ciudate – erau moldoveni pe de o parte și de‑alta, dar vorbeau între ei rusește. Inscripțiile, cu mici excepții, toate erau în rusă. La radio, la TV, emisiunile, cele mai multe, erau în rusă. Chiar și la televiziunea moldovenească, care avea un singur canal, și la radio, am impresia că mai puțin de 40 % din emisiuni erau în română, restul erau în rusă. Nu găseai cărți în română. Totul – pentru că limba nu funcționa. Lucrurile erau formulate în termeni existențiali – dacă continuăm în stilul acesta, ne pierdem ca neam, ca popor. Oamenii simțeau lucrurile acestea, ușor de observat. În plus, erau mulți părinți care își dădeau copiii la școli și grădinițe rusești ca să le asigure un viitor mai bun. Iată ce i‑a motivat pe ei să reacționeze.
(Continuare în numărul următor)
