Dinu Flămând: „Dacă prețul este să nu mai scriu poezie, atunci trebuie să‑mi asum acest preț pentru a trăi liber”
În anii ’80 ați plecat din România și v‑ați refugiat la Paris. În ce împrejurări ați plecat? Regretați?
Nu regret nimic, poate că atunci regretam că am făcut‑o cam târziu, însă niciodată nu știi când ești hotărât pentru așa ceva, mai cu seamă că nu‑mi pregăteam deloc o plecare în Occident. Mai fusesem în Occident, dar nu mă proiectam să rămân; atunci însă, întorcându‑mă din Portugalia, la Paris am avut brusc revelația faptului că nu mai pot să mă întorc în România și, cum am mai spus‑o, am simțit că nu mai aveam niciun motiv să mă stimez. Să mă întorc în România ca să continui să fac un pic de literatură, cât se mai putea face, asta mi se părea un act indecent. Era atâta suferință și era un regim atât de cretin și de ticălos, în care era un lux de iresponsabilitate să continui să faci literatură. Evident că astea sunt ideile mele mai degrabă de acum, atunci probabil a fost un proces mai îndelungat până când am ajuns la această concluzie. Cert este că instinctul mi‑a spus: trebuie să mă opresc. Familia mea rămăsese cu copiii mici în România, părinți, surori, toate cele… Nimic pregătit, aveam trei cămăși într‑o mică valiză și am luat‑o de la capăt. Când am hotărât? Precizez din nou, cu riscul de a mă repeta: atunci când mi‑am spus că dacă prețul este să nu mai scriu poezie, atunci trebuie să‑mi asum acest preț pentru a trăi liber.
Ați denunțat atunci, public, regimul comunist din România. Care au fost consecințele?
Nu vreau să refac acum toată istoria… Era un regim spre sfârșitul supraviețuirii lui și era cert că nicio presiune nu mai era la fel ca cea din anii staliniști. Totuși, ai mei au avut de suferit. Mai greu era pentru mine, pentru că bănuiam că vor fi repercusiuni asupra alor mei, căci așa se răzbună toți proștii.
S‑au răzbunat? În ce mod?
Lui tata, bunăoară, i‑au confiscat buletinul și‑l chemau zilnic la Prundu Bârgăului, la șeful de post, să‑l întrebe unde sunt, ca și cum ei nu știau. De fapt, mă auzeau vorbind la radio zilnic, dar i‑au confiscat buletinul ca să nu‑și ia rația de ulei – găinării de mici administratori ai regimului comunist peste tot, și în regimurile postcomuniste vedem că e aceeași mentalitate de mici găinari care au ajuns la putere. Au fost găinari când erau mici, au ajuns la putere nu se știe cum și, iată, undeva, în fundul sufletului lor, tot găinari sunt. Cât despre copii – a venit rebeliunea în România și peste un an am reușit să‑i recuperez.
Ce ați scris până a căzut regimul?
Nu mai puteam să scriu poezie, am constatat că nici nu mai citeam, deși intram în librării și deschideam poeții pe care‑i știam și dădeam peste o pagină, peste un poem pe care‑l știam și‑l continuam în mintea mea. Îmi dădeam seama că în memoria mea rămăsese activă această lume a poeziei, dar încă nu mă decideam să mă cuplez din nou la lumea poeziei, până când mi‑am dat seama că, de fapt, îmi impuneam un regim sec, din care nu câștigam nimic, pentru că nu poezia era de vină că viața mea se petrecuse cu atâtea restricții până atunci și că am fost nevoit să‑mi schingiuiesc cuvintele ca să treacă de cenzură. Scriam articole și făceam multă ziaristică, în acei ani făceam corespondențe deja pentru trei posturi: pentru Radio Europa Liberă, pentru BBC și pentru Radio France Internationale, unde am fost după aceea angajat. Era o nouă meserie pe care o descopeream, cea de jurnalist de radio, cel puțin cum se practica atunci. Era altceva decât ceea ce făcusem eu, decât exercițiul scris, decât eseul, decât fraza literară. Era un fel de a sintetiza actualitatea, care te învață să privești lumea altcumva și să tragi repede concluzii, să‑ți găsești repede verbele, pentru că mai ales la radio ești pe unitate de timp și trebuie să explodezi, să‑ți arunci cuvântul cam la o secundă după ce s‑a produs evenimentul, în mod ideal, evident.
Nu v‑a tentat în acea perioadă să scrieți poezie în franceză?
Eu eram convins încă înainte de a merge că nu poți să scrii poezie decât în limba maternă și mi‑a confirmat acest lucru un formidabil interviu al lui Emil Cioran, pe care îl folosesc în una din cărțile mele. El spunea că nu poți să scrii poezie decât într‑o limbă pe care o înveți până la 4‑5 ani, așadar este limba suptă odată cu laptele mamei. Cioran continuă cu această extraordinară frază: numai într‑o asemenea limbă se produce această moarte subită a sentimentului care este poezia. De ce moarte subită a sentimentului, a emoției? Pentru că ea trebuie să treacă în cuvânt și se pierde. Poezia e deja o pierdere a emoției, pentru că‑i un alt regim. Numai un filozof ca Cioran, un om extraordinar de lucid, un poet care se ignora sau, de fapt, voia să ignore știa acest lucru – noi pierdem când scriem, pierdem față de ceea ce era intuitiv, emoția noastră, care n‑are nevoie de cuvinte, ea se exprimă direct în interiorul nostru prin alte canale, prin canalele simțirii noastre. Cuvântul este o reducere a simțirii. Deși toată lumea are impresia că e invers – nu, este o pierdere. Am descoperit acest citat mai târziu și eram atât de fericit că îmi confirmă intuițiile mele. Bineînțeles că alții s‑ar putea să nu‑mi dea dreptate. Sunt poeți mai tineri care scriu acum, mai cu seamă în engleză, cu o oarecare facilitate, chiar și poezie, altfel de poezie, într‑un fel de limbaj internațional, un fel de sumă de teme internaționale, din care, dacă tai, nu iese sânge, nu sunt răni acolo, nu știu cum să vă explic; bref, pot fi convins că n‑am dreptate, dar eu o țin pe a mea.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră acel exil?
A fost o experiență extraordinară, 20 de ani ca ziarist la Radio France Internationale, într‑o țară care respecta ziariștii și continuă să‑i respecte, poate că înainte era chiar un post privilegiat. În plus, evenimentele se succedau într‑un ritm frenetic și aveam sentimentul că sunt în avanscenă, că sunt în fața pârjolului. Istoria era un pârjol – căzuse zidul berlinez, se prăbușise Uniunea Sovietică, se întâmplau atâtea lucruri, de pildă reunificarea Germaniei. Era extraordinar, nici nu mi‑a părut rău că n‑aveam timp de poezie; în același timp, trăiam o epocă nemaipomenită, mai complexă și mai măreață chiar decât ficțiunea.
Ce așteptări ați avut atunci?
Nu mă așteptam la nimic, mă așteptam să nu fie chiar foarte greu. La început mi‑a fost. Nu‑mi prea place să vorbesc despre acea perioadă, pentru că lumea are tendința să mă întrebe de ce și cum, ca să justific niște opțiuni care erau instinctive la acel moment, nu calculasem nimic. Am mai spus‑o și în altă parte – eu zugrăveam în casă, probabil că asta i‑a convins pe cei veniți să inspecteze ce și cum, ce mai fac eu pe acolo, când obținusem pașaportul să plec în Portugalia. Zugrăveam în casă și tocmai aceasta i‑ar fi convins să‑mi dea pașaportul, că mă întorc. Când ești onest, probabil că ajungi să faci combinații mai savante decât dacă le‑ai fi făcut în mod intenționat. Iată că a ieșit așa cum a ieșit.
Ați avut și dezamăgiri?
Nu, n‑am fost deloc dezamăgit – a fost o altă perioadă din viață. Cred că m‑a schimbat mult în felul de a scrie, în felul de a găsi locul literaturii în mine. M‑am ales cu noi argumente, cu un alt fel de a gândi – iar mă refer la Cioran, cred că‑l înțeleg mai bine, franceza i‑a modificat profund felul de a gândi. Nu am ajuns în acel stadiu de abandon al limbii române, deși el a fost totdeauna radical și absolut, dar l‑am înțeles foarte bine, că atunci când vii în contact și intri în intimitatea acestei limbi carteziene, care este limba franceză, se modifică și felul tău de a gândi. El era mult mai rebel și poate mai poet în Schimbarea la față a României, dar și în alte cărți, înainte de a se stabili la Paris, după care și‑a schimbat stilul, și‑a schimbat felul de a gând, de a se proiecta în lume. Eu cred că s‑a întâmplat ceva similar și cu mine – fără să abuzez de această comparație, îl iau ca pe un reper care mă fortifică în această credință că trebuie să te duci spre alte culturi, spre alte experimente, spre alte experiențe ca să te regăsești, mai profund, dacă e cazul.
După două decenii, v‑ați reintegrat în literatura română. Cum a fost această revenire?
A fost o surpriză pentru unii, dar, în sfârșit, eu am revenit de unde nu plecasem niciodată, am revenit în limba română și mă bucur că s‑a făcut reintegrarea mea în literatura română, că s‑a produs cu de la sine putere.
Care este atitudinea dumneavoastră față de politică acum?
O, Dumnezeule! Este un mare subiect – dacă aș avea forța, cred că ar trebui să scriu un roman despre cinismul acestor vremuri. Noile generații nu‑și dau seama că sunt manipulate cu alte mijloace, prin alte ideologii. De fapt, e o schemă foarte simplă – este foarte greu să gândești cu propriul tău cap și să nu te lași manipulat de tot felul de cuțitari care au chiulit la școli: sunt niște repetenți absoluți și au pus mâna pe putere în diverse capitale ale lumii.
(Continuare în numărul următor)
