Mi s‑au șters din memorie norii și valurile,
doar tu ai putea să‑mi spui
ce culoare aveau rochiile noastre
lăsate pe nisip,
doar de la tine aș putea afla
cum te‑ai hotărât
să înotăm până la salcia prăvălită
chiar dacă eu înotam prost
apoi să ieșim pe mal
acolo unde nu ne putea vedea nimeni
hai să‑ți arăt ceva
atât mi‑ai zis
mă uitam la tine și nu te recunoșteam –
îmi păreai o copilă bronzată
râzând cu gura până la urechi,
mă născusei la sute de kilometri depărtare,
iar acum alergai pe malul priporos
alergai spre casa ta părintească,
singura ce rămăsese din satul tău
dispărut sub apă
scufundat în rezervorul hidrocentralei,
alergam pe o cărare numai de tine știută
printr‑o pădure cu ferigi preistorice,
îți vedeam tălpile,
scânteiau în fața mea,
parcă ne jucam de‑a prinselea
doar noi două
în costume de baie
pe malul Nistrului,
sărind peste trunchiuri putrede
peste rădăcini groase de plopi, nu te opri
îmi spuneai
mai repede mai repede vezi gardul?
vezi acoperișul?
copacii se răreau,
pădurea dădea într‑o grădină cu porumb și floarea‑soarelui, volbura se încolăcise pe șipci,
cărarea ne‑a dus la casa ta,
nu știam la ce oră am intrat și când am ieșit,
am uitat cum o chema pe femeia ce trăia acolo singură ridicându‑și brațele
cum ați ajuns aici?
arătându‑ne camerele goale
dându‑ne la despărțire
turte coapte pe vatră,
nu mai țin minte cum ne‑am întors pe plajă,
cum ne‑am îmbrăcat în rochii și ce culoare aveau,
nu mai am pe cine întreba dacă lăstunii
săpau cuiburi în malul abrupt
ori zburau ca săgețile deasupra apei,
dacă soarele urca sau începea să coboare,
dacă te mai duci în locul acela
fără mine, uneori, mamă.
Miere sălbatică
Lutul îl luai
din dealul înalt
de după care răsare soarele,
stuful îl aduceai din balta unde soarele
apune, paie aduceai de pe miriște, apă de la fântână,
chirpicii se uscau, pereții se ridicau,
într‑o vară îți făceai casă și te mutai în ea,
copiii iernau pe cuptor,
unii aveau gâlci,
le băgai degetul în gât și le spărgeai,
altora le creșteau aripi de înger
și își luau zborul
împreună cu păsările călătoare,
apoi se auzeau goarnele,
plecai la război tânăr,
te întorceai cărunt
cu schije în tot corpul,
te odihneai o noapte
de fapt nu închideai un ochi
stăteai treaz
așteptând să răsară soarele de după deal
te stropeai cu apă rece
luai sapa
răscoleai pământul
puneai ceapă și usturoi
fasole și cartofi,
aveai pământ bun în grădină
orice sămânță încolțea
orice pom rodea,
nepoților le arătai acoperișul de stuf
albine zumzăiau în prăsadul de la colțul casei,
zburau de la flori până la marginea acoperișului
așa încărcate cu saci galbeni
se vârau în găurile tulpinilor
de stuf,
cuibul lor se vedea în acoperișul șubrezit,
veniți să gustați
miere sălbatică
strigai bucuros,
mierea lucea pe buzele lacome
mierea curgea de pe casă
mierea sălbatică
se prelingea peste un geam mic
prin care te uitai și nu mai vedeai pe nimeni înăuntru
nici în odaie nici în tindă nici după cuptor nu era nimeni
oamenii și umbrele lor au plecat
șoarecii și puii lor au fugit
păianjenii s‑au uscat
agățați de pânzele lor,
mierea picura din streașina de stuf
parcă ploua cu miere,
acolo unde cădeau stropii dulci
ieșeau din pământ
flori sticloase flori străvezii,
pe fiecare floare se legănau
bufnițe adormite.
Călugărul nu e călugăr
Aerul nu mai e aer,
doar unde și unde
găsești aerul acela de la începuturi
limpede ușor de respirat,
ochiul nu mai e ochi
ci un geam acoperit cu folie de polietilenă,
zăpada nu mai e zăpadă
ploaia nu mai e ploaie
fulgerul nu mai e fulger
ci descărcare electrică
nebăgată în seamă
necântată în poeme,
câmpul nu mai e câmp
hățișul nu e hățiș,
nu mai există în lume un loc
unde n‑a călcat picior de om
și unde n‑au zburat printre crengi
săgeți otrăvite,
iarba nu mai e iarbă,
imașul nu e imaș,
nu poți merge fără să te împiedici de cabluri
de peturi și furtunuri,
vinul nu mai e vin,
laptele nu mai e lapte,
brânza nu mai e brânză ci produs
pe bază de uleiuri vegetale,
câinele nu mai e câine
ci animal de companie,
pictura nu mai e pictură ci design,
tu faci design eu fac design
ei ele fac design,
cuvântul nu mai e cuvânt,
gura nu mai e gură ci botox,
lemnul sfânt nu e lemn sfânt,
călugărul nu e călugăr,
mai degrabă blogger
sau influencer,
dragostea nu mai e dragoste ci relație,
spațiul nu e spațiu,
Luna nu e Lună,
cât m‑am rugat să explodeze racheta
lui Elon Musk
și slavă Domnului, a explodat.
O iau în brațe
Am fost la piața Tiraspol,
la cea de pe Independenței
și la Flacăra,
trecut‑am și pe la talcioc,
văzut‑am lume vânzându‑și lingurile de aluminiu,
eu însă căutam altceva
și‑am mers pe Ismail, pe Tighina
și în Piața Centrală am găsit‑o
ușoară și albă –
sintepon siliconizat în husă de bumbac –
nerăbdătoare am luat‑o în brațe,
mi‑am îngropat fața în ea
zicându‑mi „asta e plapuma mea”,
dar m‑am mințit, firește, în fiecare zi mă mint,
chiar prin somn mă mint că asta e plapuma mea,
de fapt undeva mă așteaptă
una pufoasă și caldă,
neagră și adevărată
plapuma mea de pământ.
Nu te vede nimeni la ora asta
La kilometrul zero
nu stai mult să nu dai de bănuit,
se crapă de ziuă în centrul bucureștiului,
pe peretele universității albește iconița
ovală îți pleci capul atingi peretele cu fruntea
nu stai mult să nu dai de bănuit,
picioarele te duc singure la vale
abia în cișmigiu te oprești pe o bancă,
simți că aici toți stau de veghe,
copacii își fac rugăciunea de dimineață
boschetarii își eliberează trupul de plantele agățătoare
cei mai importanți scriitori se uită la tine cu ochi de
bronz,
te ferești de privirea lor încremenită
citind anunțuri lipite pe stâlpi:
„pierdut bichon talie mică alb‑crem”,
„pierdut pitbull”, „pierdut metis de ciobănesc mioritic cu terrier,
mascul, cu zgardă maron antipurici”,
poți să rămâi aici până se deschide mcdonald’s‑ul,
lebedele își răsucesc albele
gâturi în cușca lor,
nu te vede nimeni la ora asta
cum apleci spre nas o creangă de prun
înflorită la sfârșitul lui octombrie.
