Războiul din 1992 de pe Nistru ne‑a surprins pe mulți, deși era previzibil. Doar au fost înainte de aceasta „Măcelul din Gruzia”, războiul de la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, dar și incidentele de la podul Dubăsari, de la comisariatul de poliție din Tighina și alte așa‑zise incidente sau conflicte numite eronat interetnice. Totuși, oficial, „conflictul” s‑a declanșat în martie 1992, cum i se zicea atunci și cum îi mai zic unii, care nu vor să deosebească albul de negru și binele de rău, minciuna de adevăr. În realitate, am avut de a face cu un adevărat război, dar de mai mică amploare, spre deosebire de cel din Ucraina de acum. Înscenat însă și regizat după unul și același calapod, elaborat la Moscova de cel ce se vrea un nou țar. Prea devreme ne‑am bucurat că am scăpat din ghearele imperiului ce se destrămase, crezând că vom fi liberi și independenți să ne decidem soarta de unii singuri. Balaurul cel Roșu sau alb‑albastru, dar cu mai multe capete, ne‑a demonstrat că nu este o ficțiune și nu doar în basmele populare poate fi periculos și recidiva. Abia acum ne dăm seama că atunci el începea să muște de unde poate și zvârcolirile lui din anii ’90 și‑au atins apogeul acum un an și jumătate, când Federația Rusă a declanșat un război nedeclarat țării vecine, Ucraina. Deși, Tartorul de la Kremlin, de unde unii ziceau pe timpuri că vine „lucoarea”, a anunțat fariseic că vorba e de o operațiune specială. Și iată că a început să vină și duhoarea unui război ajutentic și de uzură. Adică, vorba noastră populară, cel care a pornit războiul s‑a făcut și se mai face mort în păpușoi. Dar să revenim la acel mort din păpușoi din 1992, de la Nistru. Ironia sorții, iată că am făcut, volens‑nolens, și niște rime nepotrivite. Tot aici țin să remarc un detaliu curios. Atunci, războiul s‑a declanșat la înneputul lunii martie. În 2022, în Ucraina – la 24 februarie, cu o săptămână înainte de luna martie. E perioada când ursul iese din bârlog, o fi și aceasta o trăsătură distinctivă a atacatorului de la răsărit, care deseori este comparat cu „fratele” lui din pădurile siberiene sau cu ursul polar. O altă tristă coincidență e că anul trecut, când Rusia a atacat Ucraina, se împliniseră treizeci de ani de la Războiul de la Nistru și cam tot atâția de la declararea Independenței țării vecine.
Dacă e să revenim la ceea ce s‑a întâmplat la noi cu 31 de ani în urmă, printre primii care s‑au ridicat în apărarea plaiului natal, după polițiștii implicați în incidentele de la Dubăsari și Tighina, au fost voluntarii din satele republicii abia înfiripate, atât din stânga, cât și din dreapta Nistrului, implicit din satul meu de baștină, Costuleni din raionul Ungheni. Printre ei fiind și fratele Iurie, proaspăt demobilizat din armata sovietică, după ce și‑a făcut serviciul militar în altă zonă de conflict, adică de război, în Nahicevan, la hotar cu Azerbaidjanul. Poate și din acest considerent, că fratele era pe linia întâi, dar nu numai, am hotărât să mă deplasez la Nistru din propria inițiativă, activând atunci în calitate de corespondent special în Redacția Tineret Radio Moldova.
Prima deplasare am avut‑o pe platoul de la Cocieri, Dubăsari. Eram împreună cu colega de serviciu Rodica Mahu. Am ajuns la Cocieri într‑o mașină blindată cu polițiștii dintr‑o unitate specială, care plecau pe front. Îmi amintesc că pe drum, între mine și polițiști se înfiripase o discuție despre limbă și alfabet și șocul meu a fost mare, când am afirmat că denumirea corectă a limbii pe care o vorbim e română, primind o ripostă dură din partea unor polițiști combatanți, care erau ferm convinși pe atunci că vorbesc „limba moldovenească”. A fost stupoare și mirare, și chiar temere din partea mea și am ajuns la concluzia că dușmanul nu e doar cel de la Nistru, ci uneori e în noi, în conștiința noastră, în lipsa de demnitate și necunoaștere a adevărului istoric și a obârșiei neamul nostru, românesc. De fapt, aveam să mă conving după aceasta că problema denumirii corecte a limbii a fost doar un pretext fals sau, cel puțin, neesențial în declanșarea războiului. Adevăr de care, sper, s‑au pătruns și combatanții polițiști mai apoi, după ce au ajuns pe linia întâi și s‑au confruntat cu dușmanul față în față, limba căruia era deja puterea militară, urmată de minciună, agresiune, mercenari, adunați de prin închisorile fostului imperiu, care acum în Ucraina constituie o armată privată numită „Wagner”, ce le‑a creat și ocupanților probleme. Am plecat pe linia întâi mai apoi tot cu acești combatanți polițiști, fără a avea haine antiglonț, spre deosebire de ei, fiind conștient de faptul că mă expun unui risc real, deoarece făcusem și eu serviciul militar în Ungaria și aveam o pregătire, cât de cât, în domeniul milităriei. Norocul nostru a fost că am poposit la poziții la ora prânzului și ambele tabere în această perioadă făceau o pauză, erau și ei oameni și mai respectau uneori niște tabieturi. De fapt, era o liniște relativă, ca pe mare înainte de furtună. Surpriza mea a fost să întâlnesc pentru început pe linia întâi un cecen care lupta de partea Republicii Moldova, era venit din Tighina. El, cu siguranță, nu avea neclarități privind limba vorbită pe teritoriul republicii, însă era conștient de situația în care se aflau concetățenii lui de la locul de baștină și avea o viziune clară cine este agresorul, înzestrat cu armament din armata a 14‑a. I‑am pus câteva întrebări în limba rusă, apoi am discutat și cu alt combatant. După care ne‑am întors pe drumul pe care am venit. Ca pe urmă să aflăm că, după o oră și ceva de la plecarea noastră de pe linia întâi, care era plasată pe un drum ce despărțea niște podgorii de vii, au fost schimburi de focuri. Vorba aceea cu muzele: tunurile au vorbit, iar microfoanele au tăcut.
Am mai avut o deplasare la Coșnița, dar mai întâi am poposit la locul de dislocare a voluntarilor și carabinierilor, unde erau stabiliți și costulenenii voluntari, împreună cu fratele Iurie. Aici am făcut legătura cu colonelul Anatol Caraman, comandantul unității de voluntari și carabinieri. Am discutat mai întâi cu fratele și cu consătenii mei voluntari, printre care erau prezenți Eugen Moraru, Ilie Slavenschi, Ion Leiba, Petru Gaitur, Nicolae Micescu, Valeriu Plugaru și Victor Gomic. Combatanții mi‑au povestit că nu au suficiente muiții și nu sunt dotați cu tehnica necesară, spre deosebire de trupele din așa‑zisa republică autoproclamată, care erau completate în mare măsură cu mercenari veniți din Rusia și cu armament din dotarea armatei a 14‑a. Dar cel mai mare regret al lor era că în sat, la adresa lor, circulau unele zvnuri, precum că ar fi luptat pentru bani și nu la îndemnul inimii, care, de fapt, erau bârfe scornite de răuvoitori și cârcotași, influențați de propaganda rusească. Aceasta‑i afecta mai tare decât problemele reale și dure de pe front. Reproșuri din partea comandantului nu am auzit, doar cuvinte de laudă la adresa lor, cu unele mici excepții. În schimb, cei care le‑au ridicat moralul și i‑au îmbărbătat au fost scriitorii și interpreții noștri, care au fost, și ei, pe linia întâi, la Coșnița, în 1992. Vorba e despre Grigore Vieru, Adrian Păunescu, cu feciorul Andrei, interpreții Doina și Ion Aldea Teodorovici. A fost pentru combatanți o întâlnire memorabilă, ca un balsam pe suflet, ce le‑a reamintit că sunt urmașii oastei lui Ștefan cel Mare, care la timpul potrivit a stat stavilă în fața tuturor cotropitorilor. Au avut șansa și rara ocazie să se fotografieze împreună cu ei.
O bună perioadă de timp, voluntarii, care, după cum ziceam, printre primii s‑au ridicat în apărarea independenței și suveranității Republicii Moldova, au fost și mai sunt nedreptățiți din partea conducerii țării, fiind neglijați șau lăsați în voia sorții. Abia în ultimii ani se simte o mică schimbare de atitudine față de ei.
După aceea, am plecat, împreună cu două jurnaliste – una din Constanța, România, și colega Rodica Mahu –, cu mașina colonelului Anatol Caraman, pe poziții, adică pe linia întâi a frontului. Era o zi cu soare și cu o liniște relativă în jur, nimic nu prevestea vreo schimbare. Noi, jurnaliștii, la fel, fără haine antiglonț, ne‑am postat în dosul ruinelor unor case de locuit – sau probabil fusese acolo cândva o cramă sau casă administrativă – și am început să ne îndeplinim misiunea, să stăm de vorbă cu combatanții. N‑au trecut nici zece‑cincisprezece minute și, la un moment dat, am auzit șuieratul gloanțelor deasupra noastră. Evident, am fost nevoiți să încheiem aici reportajele noastre. Comandantul, colonelul Anatol Caraman, a dat indicații lunetiștilor să dea riposta cuvenită, iar pe noi ne‑a urcat în mașina lui și ne‑a scos de pe linia întâi, întregi și nevătămați. Că am ieșit basma curată din acea cumpănă am început să ne dăm seama după ce am coborât din mașină într‑un loc sigur, unde ne aștepta altă mașină, cea din redacție, cu care am venit pănă în zona războiului. Și când ne‑am uitat la mașina cu care venisem, am văzut că era toată găurită, adică ciuruită de gloanțe. E clar că aceste gloanțe au fost trase anterior, însă acum, datorită iscusinței șoferului, dar și norocului, probabil, nu ne‑a atins niciun glonte. Cum se zice în popor, ne născusem în cămașă, cămașa Providenței și a Maicii Domnului. Iar voluntarilor și tuturor combatanților războiului de la Nistru le mulțumim pentru sacrificiul pe care l‑au făcut. Cu prețul vieții lor au oprit dușmanul și au apărat țara de năvala urgiei de la răsărit.
În loc de post‑scriptum, voi apela la o poezie a lui Grigore Vieru pentru a aduce un omagiu predecesorilor noștri, dar și Limbii Române, care, după cum zicea Nichita Stănescu, este patria noastră. „În aceeași limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeași limbă/ Râde un pâmânt./ Ci doar în limba ta/ Durerea poți s‑o mângâi,/ Iar bucuria/ S‑o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ți‑e dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./ Și doar în limba ta/ Poți râde singur,/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plâns.// Iar când nu poți/ Nici plânge și nici râde,/ Când nu poți mângâia/ Și nici cânta,/ Cu‑al tău pământ, / Cu cerul tău în față,/Tu taci atunce/ Tot în limba ta.”
