Iubiții mei, nu vă descurajați de negura Bucureștiului, care pătrunde și în oase ca în comentariile postacilor, mai ales că acolo dai de o vreme ca asta a noastră. Una a vălului, a neglijenței, necazului și înjurăturii, a incompetenței care știm că ne arată dedesubturile mai ceva decât cronicarii. Către cititori și ascultători vin numai prefaceri și terfeloage, scoarță de carte mucegăită la anticariat peste file mâncate, așa că priviți durerea din Instituție, singura vie înaintea Femeii cu colți de rechin și nu oricum, ci cu știință de carte și răposații, fiecare cu ce poate. Lasă tradițiile, nu e timpul să ne uităm la tabloul cu Bucur, toată biserica din Deal era pe oase și Dâmbovița ducea încă marginile Bucureștiului cu imaginea lui mai departe. L-o fi dus și pe zisul Năsturel, dar Filipeștii descălecau din Radu Negru, ia uite ce familie veche începe moșia trecută de Dâmbovița mereu peste barieră, cu om cu tot. Oasele care bântuie prin Casa de Știință, aflați dumneavoastră că sunt de la ziua Radului Vodă, ar trebui să mărturisească și călugării de așa strâmtoare a locului, numai că îngropăciunile au făcut ocol prin Stambul cu marele Brâncoveanu, oho, câtă grămadă! De oscioare. A mai fost dusă pe linii de fier și biserica în timpul demolărilor, dar înainte au fost mori care spuneau multe, iar podișca, plutind peste lungimea Dâmboviței, scălda toată balta care, zice cronicarul, ar fi fost sat. Spune că erau și poduri care nu se mai duceau laolaltă cu Dâmbovița până în culoarea albastră, dar asta pentru Văcăreștii de mai încolo. Că și bulgarii plecați din urgia de acasă prin toată Țara Românească au găsit locuri pe ulițele ca malurile mâncate de rădăcini și nămol. Înțelegeți că și Femeia-cu-dinţi-de-rechin se dă descendentă din neamul care sprijinea la slujbă Sfânta Vineri până când a secat balta și s-a nivelat Spitalul Brâncovenesc. Și Hala Mare. Un cârmaci nu a mai vrut tărâmul de dedesubt, cu toți strămoșii, cică ei mergeau spre moară cu toată pleava pe umeri. Așa, de pe Uranus s-au văzut cercurile ca de butoi așa de mari, încât îți trebuiau ore să înconjori Spirea și să înnoiești anul, iar Mâna s-a și făcut inscripție la prima oră a dimineții. Aici să fie dosul Parlamentului, fără liturghie, a dictat! De acord, Casa Poporului nu e vreo Curte Domnească, nici mijlocul Bucureștiului o apă singură, lipsesc scaunele de pescari ca să asculți cucul sau să așezi primăverile îmblânzite cu fața la sălciile de pe malul Dâmboviței, unde și ziua era pe vremuri o baltă. Nu mai spun de cei 2000 de spahii care au spurcat-o.
Acum, să spunem și că turcii ocoleau mlaștina, dar nu cât au urcat la cazarmă pompierii lui Filipescu ca să-i țină pe pod cu piepturile lor și vederea crucii, pe care mulți au dus-o în mormânt odată cu ghiuleaua rămasă între arcade spre veșnică pomenire. Dacă tot dintre muritori vor fi făcut și Poarta Domnească nu credem, dar voi puteți vedea Curtea Veche și azi, numai popasul cailor, prundul rămas doar într-un colț de biserică nu se mai duc până jos, marginea râului nu mai zărește zidul domnesc, nici toate răspântiile. Dacă fântânile stăteau de pază până se închega Dunărea și treceai de la Giurgiu spre București, ca într-o zidire, odată cu domniile dese și repetate ale fanarioților, a durat până să tragă clopotele de la Sfântu’ Gheorghe. Nu spune Ulise că se copia din Evanghelii ca să urce în ziua de Paște direct în scaun. Domn cu pecetea cât ușa de biserică rămânea în peretele bisericii, doar o mână de voievod s-ar fi închinat la Icoana făcătoare de minuni ca să ungă și calea mulțimii care urca până în Deal.
Vin acum să arăt că și pe numita Cale a Rahovei a fost mare fojgăială, deși mulți zic doar de Calița, mai ales despre podul ei peste apă, apoi mult mai încolo, peste postavuri și bălți tot mai lărgite în vale. Podul Caliții avea să ducă tocmai în gândurile boieroaicei, făcută ea însăși punte ca să umble dincolo de Dealul Mitropoliei, de crucea Brâncoveanului și de atâtea heleșteie. La câte ieșiri din București cunoscuse, de! Mai ales că stâlpii de răstignire se înecau în Dâmbovița odată cu ploile cele mari și cu straja de la Pod.
