În perioada 3-6 octombrie 2024, la Cluj, a avut loc prima ediție a Festivalului Internațional de Teatru „Transilvania”. Un festival fondat de actrița Elena Ivanca, la care a fost invitată și echipa Teatrului „Alexie Mateevici” din Chișinău. În cadrul festivalului, actorii au jucat spectacolul Artă, după Yasmina Reza, în regia lui Slava Sambriș. Textul autoarei aduce în prim-plan un moment de criză al prieteniei dintre trei bărbați: Serge, care e doctor, Marc, care este inginer, și Yvan, care lucrează într-o papetărie. Slava Sambriș pune dilemele acestora pe seama a trei tinere actrițe talentate: Cătălina Budu o joacă pe Françoise, doctoriță, Giasti Sirah o interpretează pe Paula, ingineră, și Diana Boșcov apare în rolul lui Catherine, angajată la o papetărie. Intriga piesei de teatru este atât de autentic jucată de aceste trei actrițe, încât nu îmi pot imagina cum ar putea fi jucat acest spectacol de trei bărbați. Totul pare foarte caracteristic și pentru disputele dintre femei. Acest detaliu pare că vorbește, de fapt, despre lipsa unei linii ferme de demarcație între bărbat și femeie. Între felul în care gândește, iubește, ține o prietenie și suferă un bărbat și o femeie. Toate aceste stări, toate dilemele existente în lume afectează deopotrivă bărbatul și femeia. Iar intensitatea acestor trăiri nu ține de gen, ci de sensibilitatea fiecăruia dintre noi.
Catherine, de exemplu, o tânără foarte tolerantă, dispusă să cedeze în fața prietenelor sale doar pentru a salva prietenia, este cea mai sensibilă din gașca celor trei. Deși viața pare să fi luat o întorsătură bună – și-a găsit job, în câteva săptămâni se căsătorește –, nu știe să se bucure de nimic și plânge din te miri ce motive. Acest personaj a fost foarte bine nuanțat de Diana Boșcov, mai ales prin nota de naivitate pe care i-o aduce actrița. Toleranța care definește personajul, combinat cu sensibilitatea și naivitatea actriței, a contribuit la crearea unui rol ce nu lasă indiferent niciun spectator. Actrița ne poartă prin toate stările: furie, prin felul în care reacționează atunci când prietenele o învinuiesc de lipsă de implicare în cearta lor, milă, atunci când, deși umilită, se întoarce la prietenele sale, iubire, atunci când povestește cum plânge împreună cu logodnicul său.
Și celelalte două personaje dau dovadă de sensibilitate, dar nu atât de evident. De altfel, întreaga piesă e construită în jurul ideii de fragilitate. Fragilitatea unei prietenii. O prietenie care durează de 15 ani și care ajunge într-un moment de răscruce. Un moment de încercare. De felul în care vor rezolva situația depinde viitorul prieteniei. Françoise cumpără un tablou alb, pe care dă 30 de mii de euro, și asta devine mărul discordiei. Paula o acuză pe Françoise de snobism, nu poate accepta ideea că prietena sa a dat bani mulți pe un tablou alb și mai ales că nu s-a consultat cu ea. Căci, în fond, asta e marea problemă a Paulei – vrea să controleze mereu tot. Ea își construiește prietenele după bunul ei plac, le modelează, iar când astea își permit aroganța de a lua decizii independente, recurge la antidepresive. Dar răul se cocea de mult. Ajung la această concluzie când înțeleg că au pierdut chiar și simțul umorului. Se acuză una pe alta și în acest sens.
Și Cătălina Budu își nuanțează foarte convingător personajul, completându-l cu determinarea ei. Astfel, Françoise devine o femeie intransigentă, fermă, care știe să controleze orice situație. Tot ea este cea care vine cu rezolvarea dilemei – o invită pe Paula să completeze tabloul. Cea din urmă, triumfătoare, desenează „un om care traversează un spațiu și dispare”. Iar Giasti Sirah a reușit să o transforme pe Paula, să o facă mai puțin respingătoare decât este personajul ei în timpul lecturii. Paula (Marc, în textul original al piesei) are pretenția omului atotștiutor. Jonglează cu acuzațiile fără niciun strop de tandrețe. Tot ce contează pentru ea este să își apere punctul de vedere și să paseze mereu responsabilitatea unui eșec pe seama altcuiva. Își face mereu un titlu de glorie prin excludere. Elimină tot ce nu reușește să stăpânească – artă, oameni. Renunță, condamnă, moralizează tot. Are suficiente date pentru a fi un personaj demn de dispreț. Cu toate acestea, o îndrăgim spre final datorită grației cu care o prezintă Giasti Sirah.
Foarte ingenios este și felul în care a decis regizorul, Slava Sambriș, să redea schimbarea locului acțiunii și anume prin înlocuirea tablourilor de pe perete. În casa lui Catherine stă un tablou pictat chiar de tatăl ei, în casa Paulei apare un tablou clasic, iar în casa lui Françoise e spațiu gol, spațiu completat, la final, cu tabloul care declanșează marele conflict dintre fete, conflict care clocotea de ceva timp. Un tablou alb cu dungi albe poate întări o prietenie la fel de bine cum o poate distruge. Totul depinde de gândul din spatele tabloului și din interiorul privitorului.
