Fernando Pessoa spunea undeva, între filele din Cartea Neliniștirii, că omul nu trăiește, ci doar vegetează, ca ele (animalele), la un nivel superior și cu un mai mare grad de complexitate. Există câteva repere care‑l scot din această stare pe cel incriminat de scriitorul portughez și alte câteva care‑l afundă. Eu mă voi concentra doar pe unul dintre aceste aspecte favorabile, și anume muzica progresivă, care încă nu și‑a pierdut rolul central și rămâne să ne capteze, unora dintre noi, întreaga atenție. Chiar dacă puțini mai fac față unor piese de 15 minute sau chiar mai lungi și unor schimbări de ritm amețitoare, fenomenul continuă să reziste și chiar să înflorească.
De la ritual la bagatelizare și înapoi
În marile orașe din România și din Occident, muzica a devenit doar o însoțitoare pentru activitățile noastre. Nu e o generalizare, e o observație a sutelor sau chiar miilor de ore petrecute la birou, în metrou și în diverse alte spații. Muzica vine cu noi în trafic, asistă cu noi la lucru, uneori chiar peste program, și ne arată, cel mai adesea după ora 19, drumul spre sala de fitness. Acolo muzica rămâne cuminte și e martoră, prin căștile overhead sau din boxele uriașe ale camerei, la programul de exerciții din ziua respectivă.
Tot hiturile sunt cu noi și atunci când ne pregătim de somn și ne luăm gândul de la problemele reale cu ultimele trenduri de pe Youtube sau Spotify. Odată intrați în acest cerc vicios al cântecelor de însoțire, ne va fi foarte greu să ne întoarcem (oare am fost vreodată acolo?) la vremea în care un produs muzical însemna și coperta de album, și parcurgerea versurilor și chiar schimbul de casete sau viniluri cu oamenii având pasiuni comune.
Albumul nu vegeta deloc și era acel obiect prețios, pe care îl scoteai din cutie, îl parcurgeai pe ambele fețe, fără să sari nicio piesă, și pe care îl așezai la loc, în raftul ordonat alfabetic după numele artistului sau după genul muzical sau, mai știu eu, după anul apariției. Și ce dramatic era momentul în care se zgâria un disc sau o casetă rămânea agățată, producând subțierea benzii magnetice. Milisecunda pe care încercam să o recuperez cu un scotch extrem de subțire nu se mai întorcea niciodată. Era o formă de ritual, care se prelungea cu mersul la concert. Asta dacă părinții tăi aveau bani sau trupa respectivă se gândea să‑și strice autocarul pe șoselele patriei.
Story și Check‑in – ucigașii atenției la detalii
Dacă stau bine să mă gândesc, la Metallica, în 2007, pe Stadionul Cotroceni, nu am făcut nicio poză. Era al doilea concert al americanilor, după cel din 1999, la care n‑am avut nicio șansă să particip. La cântarea din 2007, nici nu cred că mi‑am verificat telefonul în cele câteva ore petrecute acolo. Țin minte că a plouat zdravăn și că, de vreo două ori, am simțit că plutesc, devenind una cu stadionul.
Aproape că am uitam cum e să petreci niște ceasuri fără telefon mobil. E drept, în 2007, ne aflam în zorii social media, iar check‑in‑ul, live‑ul de la concert sau story‑urile de Instagram nu poposiseră încă în gândurile mele. Nu pot să mă extrag din poveste și să spun că nu am dat live‑uri sau că nu am creat story‑uri de la spectacole. Dar pot observa propria‑mi evoluție. Din 2023 încoace, numai în primele 10 minute ale show‑ului postez sau înregistrez cu telefonul. În restul timpului mă bucur de experiență. Apoi mă surprind că am rămas cu mai multe amintiri la finalul serii.
Dacă tot am vorbit despre ucigașii atenției la detalii, să mai facem un exercițiu de translatare, care ne‑ar putea debloca o altă cheie esențială în argumentație. Henry David Thoreau scria în Walden că într‑o anumită perioadă a vieții suntem obișnuiți să ne gândim la orice teren ca la un loc posibil pentru casă. Haideți să reformulăm cuvintele naturalistului american în logica de social media și vom obține: în ultimii zece ani, mai tot ce vedem cu ochii îl gândim ca pe un posibil story de Instagram cu reach mare. Continuarea? Sigur vreți continuarea?
Iar asta ucide conectarea cu prezentul și dă apă la moară pentru FOMO și pentru sentimentul de liniaritate pe care îl resimțim în propriile existențe. Nu sunt de acord nici cu artiștii care nu permit fotografiile în timpul spectacolului, dar nu îi susțin nici pe ascultătorii care privesc toată desfășurarea mediată de un ecran. E nevoie ca noi, iubitorii de albume conceptuale, să încheiem un armistițiu cu avansul tehnologic, în așa măsură încât muzica să‑și păstreze autonomia și forța și în cele mai noi medii online.
Ce va urma?
E foarte greu de oferit un pronostic fără a avea în față niște date statistice. Sau poate că e mai bine să ne concentrăm pe masele critice, indiferent cât de decimate ar fi acestea. Am fost la festivaluri de nișă, la care au participat sub 500 de oameni, și mi‑am repetat mantra în gând, până a devenit o parte din mine: muzica înflorește când e lăsată de capul ei. Dar pentru asta avem nevoie de ritual și, mai ales, de mult spațiu mental ca să o primim.
