Cred că toți scriitorii scriu pornind de la o traumă profundă
Sylvestre Clancier: „Poeții sunt fraterni între ei, mai ales de la o țară la alta, chiar mai mult decât în propria țară”
Părinții dvs. sunt scriitori foarte cunoscuți în Franța. Acest lucru v‑a ajutat sau dimpotrivă, v‑a împiedicat să deveniți scriitor?
Nu m‑a ajutat și nici nu m‑a împiedicat. Până pe la 17 ani eram un băiat foarte glumeț, îmi plăcea să fac farse, să pun la cale tot felul de scenarii amuzante. Aveam și cream situații puțin carnavalești, acesta era caracterul meu. Îmi plăcea să fac puțin teatru, eram un fel de organizator al grupurilor de tineri în taberele de vacanță, făceam sport, schi, am fost certificat de foarte tânăr ca monitor de schi, participam la competiții și îmi plăcea să transmit abilitățile mele tinerilor care aveau cu doar doi‑trei ani mai puțin decât mine. Animam lumea, îi făceam pe toți să danseze, să participe la tot felul de activități. Pe lângă asta, aveam două pasiuni: una era, foarte devreme, politica, și vă voi explica de ce, iar cealaltă – călătoriile. Am călătorit mult începând cu vârsta de 15 ani, făcând autostop; așa am ajuns de la Paris la Capul Nord, de la Paris la Atena, de la Paris până în statele arabe, în timpul vacanțelor de vară. M‑au îmbogățit foarte mult călătoriile. Nu eram conștient de asta, dar eram fericit să descopăr oameni, pe drum aveam multe aventuri. Și când spun că mă interesam de politică, este pentru că ne aflam într‑un context foarte dificil – în plin război în Algeria; or, eu eram antirăzboi, antimilitarist, anticolonialist, eram parte a unui grup de tineri liceeni antifasciști. Se dădeau lupte grele în Franța, O.A.S. (Organisation Armée Secrète a fost o organizație paramilitară clandestină de extremă dreaptă care a acționat în Franța și Algeria la începutul anilor 1960) punea bombe la Paris avându‑i ca țintă pe intelectualii, scriitorii sau artiștii care protestau împotriva războiului din Algeria. Ei bine, eu eram printre acei tineri, coordonați de adulți, care mergeau să pună foi de avertizare: „Atenție, pericol – riscați să săriți în aer!” O făceam noaptea.
Cine știa unde sunt bombele? Cine vă oferea informația?
Era un bărbat, un organizator, pe nume Marc Ergon, care cunoștea lucrurile acestea. Probabil, el lucra mână‑n mână cu serviciile de informații. Știa că tinerii puteau să‑i avertizeze pe ceilalți în mod liniștit, fără a fi suspectați. Avertizările nu erau oficiale, tocmai ca să nu afle cei care puneau bombe.
Iată ce făceam până pe la 17 ani. După aceea, am trăit o suferință din dragoste și cred că asta m‑a îmbolnăvit rău. Am avut hepatită. A fost un șoc afectiv care m‑a slăbit. Timp de aproape un an, nu am mai putut studia, mă simțeam foarte obosit – este anul în care am citit enorm de mult. Am citit Voyage autour de ma chambre (Călătorie în jurul camerei mele), am citit Goethe, am citit multă beletristică, science‑fiction… și am descoperit că există o altă formă de a călători – călătoriile prin intermediul scrisului, călătoriile imaginare. Atunci l‑am citit pe Antonin Artaud, Voyage au pays des Tarahumaras (Călătorie în ținutul Tarahumaras), în care naratorul merge în Mexic ca să ia peyote – un amestec între real și imaginar; tot atunci l‑am citit pe Henri Michaux, autorul unui pseudo‑jurnal de călătorie în Ecuador. Aceasta m‑a adus la literatură. Am descoperit că literatura avea un potențial mult mai mare decât acțiunile din realitate. Literatura putea transforma realitatea. Îmi plăcea foarte mult paradoxul, umorul, ficțiunea, teatrul absurdului. L‑am descoperit pe Adam Hoff, pe toți marii autori – Eugène Ionesco, René de Obaldia. Am citit și multe povești fantastice, Povestirile lui Hoffmann… Am studiat cultura germană, iar dintre limbi – latina, greaca, germana și engleza. Am început să scriu mici fantezii și ficțiuni, proză sarcastică și umoristică de două‑trei pagini. Le‑am trimis la mai multe reviste și edituri, printre care „Cahiers des saisons” de la Julliard și „Il Café” în Italia, unde au fost publicate sub pseudonimul Pierre. Răspunsurile încurajatoare m‑au adus în contact cu scriitori celebri și directori de edituri, care m‑au îndemnat să continui. La un moment dat, am fost invitat la o întâlnire a comitetului de redacție al unei reviste importante, care publicase textele mele, pentru a discuta despre tinerii autori. Acolo, două persoane știau cine sunt: André Dautel și Jean‑Louis Bory, cunoscut pentru emisiunea „Le Masque et la Plume”. Ei m‑au recunoscut și au spus: „Ni se ascunde totul. Până când?!” Am fost puțin dezamăgit, dat fiind că nu voiam să fiu cunoscut prin prisma părinților mei – mă voiam independent, inclusiv economic. Am lucrat la edituri și am obținut burse de studiu pentru a nu depinde de părinți. Așadar, am fost publicat, remunerat și am încurajat alți tineri să fie publicați. Apoi, am făcut serviciul militar ca civil în Québec. Acolo am întâlnit tineri de vârsta mea și persoane mai în vârstă, foarte plăcute. Deși eram cu doar 3‑4 ani mai în vârstă decât majoritatea dintre ei, unii mă urcau pe piedestal datorită publicațiilor mele în reviste considerate avangardiste. Am devenit prieten cu aceștia și am împărtășit interesul pentru mișcările de avangardă, deși eu consideram scrierile mele mai mult o glumă, spre deosebire de credința lor nestrămutată în inițiative precum energia solară. În ciuda diferențelor, am păstrat o prietenie solidă. După ce m‑am întors în Franța, am lucrat în domeniul editorial și am fondat propria editură. Însă în această perioadă am scris mult mai puțin, cu gândul că‑mi voi revizui textele mai târziu și concentrându‑mă doar pe publicarea cărților altora. După 12 ani în această meserie acaparatoare, care începea să mă plictisească, am decis să vând editura și să predau cursuri la universitate pentru o mai mare liniște mintală. Aici am redescoperit plăcerea de a scrie și am început să public cu propriul meu nume. Astfel am devenit cunoscut ca Sylvestre Clancier. Tatăl meu m‑a îndemnat, la un moment dat, să scriu o carte împreună cu el, folosind numele Pierre Sylvestre Clancier, o lucrare despre istoria Limousinului, publicată de Hachette. Tatăl meu nu avea suficient timp pentru proiect, dar avea cunoștințe vaste despre subiect. Eu, deși mai puțin informat, m‑am documentat intens la Biblioteca Națională și am interacționat cu oameni din țară pentru a aduna informații. Am colaborat strâns și am decis să semnăm împreună cartea. După această experiență singulară, am continuat să public sub diverse pseudonime. Una dintre cărțile mele, Testamentul lui Mao – o fabulă politico‑filozofică despre moartea lui Mao Zedong –, am semnat‑o cu numele Gérard Boulakian. Am continuat în această manieră și în alte proiecte literare.
Sunteți membru în mai multe organizații literare. Ce v‑a determinat să vă implicați?
M‑am înscris în Société des Gens de Lettres (Societatea Oamenilor de Litere), sunt membru PEN Club – prestez o activitate voluntară, nu câștig bani. Mi‑am propus să apăr drepturile scriitorilor, drepturile sociale, făcând parte din comisiile de ajutor pentru cei aflați în dificultate. În cazul PEN Club – mai degrabă pentru apărarea libertății de exprimare, facilitarea întâlnirilor între scriitori din diferite țări în favoarea păcii. Am petrecut mult timp în asociații ca membru al consiliilor sau, ulterior, ca președinte activ, voluntar, pentru a avea grijă de ceilalți, de scriitorii care aveau nevoie de ajutor. Acest lucru m‑a făcut să cunosc mulți scriitori străini din generația mea sau mai în vârstă. Am călătorit mult în calitate de scriitor pentru a apăra libertatea de exprimare, pentru a susține drepturile sociale. Am fost ales vicepreședinte al comisiei Federației Scriitorilor Europeni la Bruxelles pentru apărarea drepturilor de autor. Am făcut aceasta cu multă plăcere. Aveam nevoie de acțiune. În această perioadă am scris poezie, pentru că anume poezia mă odihnește mintal, mă face să călătoresc altfel. Așadar, am publicat multă poezie. Deși nu aduceau mulți bani, cărțile s‑au epuizat rapid. Așa că am găsit o editură, La Rumeur Libre, care a decis să‑mi republice toate cărțile. Eu însumi am fost surprins să constat că au rezultat trei tomuri voluminoase. Nu‑mi dădusem seama că am scris atât de mult de‑a lungul anilor. Oamenii au fost impresionați, dar eu nu prea. M‑am gândit că e ceva ce ține de trecut, totuși asta mi‑a dat avânt să scriu cărți noi. Așadar, am scris lucrări noi, pe care editorul meu le‑a publicat. De data asta, editorul a considerat că opera mea este completă, iar eu i‑am spus că nu e deloc așa, căci nu sunt mort. Așa că am găsit o altă editură, L’Herbe qui Tremble, pe care o apreciez mult, unde pot experimenta lucruri noi. Luna aceasta tocmai am lansat o nouă carte, semnată Sylvestre, în care revin la proză – dragostea mea din tinerețe.
Despre ce este noua carte? Ce sau cine v‑a inspirat?
Henri Michaux a scris o carte numită Călătorie în Marea Garabanie, pe care am adorat‑o. Am recitit‑o și am observat că, la un moment dat, Michaux povestește despre un vicerege care preia puterea. Mi‑am spus atunci că am o oportunitate să intru în poveste, că pot scrie o continuare a ceea ce a imaginat Henri Michaud. Așa că am petrecut, în mintea mea, Un an în Mica Garabanie, o regiune similară cu Republica Moldova față de România, unde am întâlnit un popor fascinant și i‑am descris obiceiurile și tradițiile…
Ce v‑a influențat cel mai mult în cariera literară – lecturile sau experiențele trăite, aventurile și călătoriile? Credeți că poți deveni poet doar prin lectură?
Foarte interesantă întrebarea! Cred că răspunsul stă într‑o combinație a acestora. Atât călătoriile imaginare, cât și cele reale sunt în egală măsură de importante și bogate în experiențe. Prin lectură, descoperim lumi extraordinare, mult mai multe decât am avea timp să descoperim în realitate într‑o viață de om. La rândul lor, călătoriile completează și îmbogățesc lecturile noastre. Am citit multe romane străine și cred că este important acest aspect. Scriitorii ne poartă prin țările lor grație stilului literar distinctiv. Am fost captivat de nuvelele lui Jorge Luis Borges și am savurat romanul lui Marquez, Un veac de singurătate, precum și numeroase alte capodopere, provenite din varii culturi – japoneză, chineză, rusă, europeană etc. Continui să citesc mult și să călătoresc pe măsură, lectura și călătoriile completându‑se reciproc. Sigur, există și oameni care călătoresc mult, dar nu citesc, dar majoritatea celor care citesc au dorința de a descoperi lumea și în afara paginilor cărților.
Adevărata poezie se naște din suferința întregii omeniri sau din una personală?
Cred că toți scriitorii scriu pornind de la o rană personală, o traumă profundă. Sensibilitatea lor le permite să facă asta. Austriacul Stefan Zweig, un mare scriitor și pacifist, nu a suportat ororile prin care trecea omenirea și s‑a sinucis în Brazilia, în februarie 1942. Înțeleg că cineva poate face asta. De altfel, toți copiii, dacă sunt buni observatori și sunt sensibili, au momente care îi fac să sufere. Pe când învățam la școală, să fi avut 10‑11 ani, am văzut un copil care a primit o lovitură la tâmplă – se știe, copiii pot fi violenți. A fost dus la infirmeria colegiului. Asistenta medicală nu știa ce să facă. Trebuia să cheme salvarea. Copilul a murit din cauza unei hemoragii cerebrale. Mi s‑a părut inacceptabil să‑l lăsăm să moară pe băiatul acela. Credeam că adulții sunt responsabili și am avut dreptate. Băiatul care l‑a lovit era, și el, responsabil. Totodată, am înțeles că nu putem avea încredere în adulți.
Ulterior, la liceu, am vizionat filmul lui Alain Resnais, Nuit et brouillard, unde sunt prezentate lagărele de exterminare, cum ar fi Auschwitz, Birkenau. Vedem mormanele de cadavre ale celor care nu au fost incinerați, corpuri scheletice și descompuse se rostogolesc – e o imagine terifiantă! Asta te face să‑ți dai seama că trăim într‑o lume complet nebună, plină de cruzime. Acest lucru m‑a impresionat profund. După vizionare, pe stradă, niște tineri care m‑au auzit spunând că era oribil, când îmi exprimasem șocul față de grozăvia comisă, și anume felul în care au fost exterminați toți acei evrei, m‑au numit „evreu murdar”. Am acceptat să fiu considerat evreu. După ce m‑au numit „evreu murdar”, m‑am bătut cu ei. Am considerat că era o onoare să fiu numit evreu, căci am văzut toate acele grozăvii… Așa că m‑am identificat cu evreii. Toată viața m‑am luptat pentru apărarea celor asupriți. Pe atunci aveam 11 ani, poate 12. Acestea sunt răni. De aceea, când eram tânăr și făceam autostopul, am mers în Israel, pentru că voiam să înțeleg cum era acolo. Am lucrat într‑un kibbutz. S‑a întâmplat înainte de Războiul de Șase Zile. Așadar, era încă o atmosferă foarte bună. Totul era minunat. Puteai vorbi cu oricine. Am întâlnit oameni care supraviețuiseră lagărelor. Au fost și tineri care se născuseră deja în Israel, după 1948. A fost minunat. În kibbutzul unde am stat eu, erau și arabi, și palestinieni. Astăzi spunem: „Oh, este de groază!” Este adevărat că situația nu s‑a îmbunătățit deloc. Din nefericire, istoria este tragică. Ceea ce se întâmplă e îngrozitor – de ambele părți e îngrozitor. Dar pe vremea aceea, exista o speranță. Cred că anume aceste răni sunt cele care te formează. Mai sunt și altele. Mai sus, am vorbit despre o rană afectivă, o suferință din dragoste, dar probabil nu e cea mai importantă. Celelalte au fost mai grave. Mama mea, cu care vorbeam adeseori, pentru că era atentă la ce mi se întâmplă, mi‑a spus că trebuie să știu să mă apăr mai bine. Ea m‑a înscris la un club de jiu‑jitsu și karate. Trebuie să te aperi, pentru a‑ți apăra ideile. Dacă oamenii te agresează fără motiv, trebuie să le reziști.
Despre Holocaust, cele mai bune texte le‑au scris oamenii care i‑au supraviețuit. La fel e și cu deportările sovietice sau cu lagărele comuniste. Trebuie să treci personal prin aceste mari catastrofe ca să poți produce ceva autentic?
Trebuie să cunoști istoria, ce‑au avut de suferit popoarele… Poți întotdeauna să‑i dai o șansă scrisului, dar cineva care nu a fost nici victimă, nici martor poate scrie ceva util, dar nu se poate compara cu ceea ce au mărturisit unii supraviețuitori. Există câteva cărți extraordinare ale unor autori precum Charlotte Delbo, Primo Levi, Georges Semprun și alții, care au supraviețuit unor încercări cumplite și au scris despre experiențele lor. Unii au reușit să‑și continue viața, cum ar fi Semprun, în timp ce alții au sfârșit tragic (Primo Levi). Cineva care s‑a născut acum zece ani, care are zece ani astăzi și care va avea douăzeci de ani peste zece ani, cu siguranță poate scrie ceva despre aceste orori, dar va fi dintr‑o perspectivă istorică sau inspirat de cărțile pe care le‑a citit. Ar putea fi chiar interesant, personal aș dori să știu cum vede lucrurile noua generație. Căci dacă nimeni nu mai scrie despre cele mai tragice pagini ale istoriei, ce va mai rămâne? Doar uitarea?!
Ce este poezia? Poezia post‑umanistă se apropie de ceea ce credeți despre poezie sau, din contră, se îndepărtează?
Nu cred că se distanțează. Sigur, o citim într‑un mod diferit față de oamenii care nu sunt poeți; aceștia ar putea să spună: „Ce‑i asta? ceva post‑modern? ceva post‑umanist?” Dar, de fapt, totul e deja acolo – întocmai cum Dumitru Crudu vorbește despre întrebările ce sunt acolo, despre paradoxurile aparente, despre lumea în care trăim. Or, această lume în care trăim este cea despre care am vorbit mai sus, o lume ce a fost modelată/ mutilată de toate aceste tragedii. Poetul scrie pentru că știe toate acestea, este în interiorul tuturor acestor lucruri, chiar dacă nu este o transcriere a evenimentelor tragice, artistul este impregnat de acestea!
Cum ați devenit membru al Academiei Mallarmé? Ce deschideri, oportunități v‑a oferit aceasta?
Într‑o zi, pe la sfârșitul secolului trecut – nu mai știu exact anul: poate 1999, poate 1998 –, avea loc o ședință a Academiei Mallarmé. Pe atunci, nu făceam parte din Academie, dar știam că ședința e deschisă. Așa că, din curiozitate, mi‑am spus: hai să văd ce fac, cine sunt oamenii de acolo. Am fost puțin dezamăgit să descopăr că erau doar 10‑11 persoane, pe când eu mă așteptam să fie cel puțin 25‑30. Președintele de atunci, Jean Orizet, părea disperat, pentru că, spunea el, atrage din ce în ce mai puțină atenție, tot mai puțini oameni și că el unul a obosit. După care m‑a întrebat ce caut eu acolo. I‑am răspuns că venisem dimineața, din curiozitate, și am hotărât să rămân și după pauză. Și atunci Jean Orizet le‑a zis colegilor săi că au nevoie de mine, pentru că îi ajut pe ceilalți și știu să organizez lumea. Am spus că nu am venit pentru asta, iar în anul următor am aflat că am fost ales la Academia Mallarmé. Am înțeles că voiau să mă pună la muncă, să mă ocup de ei ca secretar general. Stă în firea mea să fiu activ, așa că am acceptat și l‑am ajutat pe președintele care a succedat lui Jean Orizet. E vorba despre un poet foarte bun, Lionel Rey, care între timp mi‑a devenit un prieten foarte apropiat. După ce a demisionat, am demisionat și eu din rolul meu de secretar general; făceam asta doar ca să‑l ajut pe el. Apoi, a venit un alt președinte, care, după trei ani, a spus că este prea complicat, oamenii discută mereu și niciodată nu sunt de acord cu nimic, poeții rar se înțeleg între ei. Mi‑a zis atunci: „Tu reușești să‑i asculți și să propui o sinteză, nu știu cum faci, dar noi suntem obosiți. Acum tu ești președintele”. M‑am opus, am zis că ar trebui să se organizeze alegeri, ca membrii să voteze, pentru că ar putea exista și alți candidați. Zis și făcut. Am fost ales eu. De atunci mă ocup de Academie, până în momentul în care voi face ca ceilalți predecesori ai mei: „Bine, am dat destul, acum descurcați‑vă!” Nu îmi aduce nimic acest post, țin totuși la prestigiul Academiei.
Dacă ne uităm pe lista laureaților Academiei, sunt mai mulți bărbați decât femei. De ce?
Așa este, dar de când sunt eu președinte am plăcerea de a corecta puțin tendințele proaste din trecut. Mă asigur că cel puțin o dată la doi ani este aleasă o femeie.
La nivel global sunt mai multe femei decât bărbați, dar în literatură nu e la fel. Ce părere aveți despre asta?
Observăm tot mai multe femei care se dedică scrisului de literatură de calitate, publicând romane și poezie comparabile cu cele ale bărbaților. Această tendință devine din ce în ce mai vizibilă în publicațiile recente. În ultimii 5‑10 ani, numărul femeilor scriitoare a crescut semnificativ, iar acest lucru constituie o evoluție pozitivă. În ultimul an, de când au apărut mișcările „MeToo” în Statele Unite sau „Balance ton porc” în Franța, femeile care au fost victime ale abuzurilor bărbaților, fie pe plan sexual, fie comportamental, își fac simțită prezența, revendicându‑și drepturile și luându‑și revanșa. În acest moment, aș spune că scena mediatico‑literară franceză pare să fie dominată de femei. Este o evoluție pozitivă și normală, o reacție binevenită. Consider că este o evoluție firească.
Ce provocări ați întâmpinat de când sunteți președintele Academiei Mallarmé?
Adevărul este că atunci când acceptăm funcții de genul acesta, se întâmplă mai degrabă contrariul a ceea ce credem. Adică este mai degrabă dezavantajos. De ce? Pentru că poeții care nu primesc premii sunt supărați pe mine. Ei cred că sunt atotputernic, dar n‑am decât un singur vot, suntem 30 de membri. Și apoi, mă ocup de acordarea premiilor altor scriitori, dar eu însumi nu primesc niciun premiu, pentru că eu le dau. Soția mea îmi spune că sunt un idiot, că nu ar fi trebuit niciodată să accept toate acestea. În primul rând, îți ia mult timp, îți faci dușmani fără să vrei etc. Și are dreptate. Dar asta e. Nu îmi pasă. Eu sunt un poet ca oricare altul și dacă au considerat că merit asta, foarte bine, mă bucură. Dar nu pretind că le sunt superior. Iar tatăl meu, căruia i‑am pus întrebarea când mi s‑a propus să accept postul de președinte, mi‑a spus: „Oh, sărmanul meu, te vei băga în necazuri nemaipomenite. Și mie mi‑au propus, dar nu am acceptat niciodată, pentru că e un iad. Dacă te înțelegi bine cu unii, ceilalți vor fi împotriva ta. Așa că îți vei face o mulțime de dușmani”. Ceea ce este destul de adevărat, de altfel. Dar am și prieteni totuși. Nu mi‑e frică să primesc lovituri, îmi este indiferent. Dacă oamenii nu sunt mulțumiți, este problema lor, nu a mea. Așa sunt eu. Postul nu‑mi aduce niciun avantaj. Ei bine, în străinătate, îmi aduce un fel de renume – cum ar veni, o mică compensație morală. Pentru că poeții și scriitorii străini sunt mult mai respectuoși față de mine decât poeții francezi, care sunt geloși. Dar știți bine cum e viața. Oamenii sunt puțin invidioși, nu? Iar cei de artă, îndeosebi!
Să vă fac o confidență. Când eram administrator voluntar la Société des Gens de Lettres, care este marea organizație a literaturii franceze, prietenii mei romancieri mi‑au spus că noi, poeții, avem noroc – poate nu câștigăm mulți bani cu cărțile noastre, dar suntem invitați peste tot în lume, pe când ei, romancierii, din când în când primesc un premiu literar, vând puțin mai bine, au cronici în ziare, apar la televiziune, după care sunt uitați. Sigur, câștigă mai bine din ceea ce scriu, dar nu‑s invitați nicăieri în străinătate. Nu există marile festivaluri de romane. În Franța, semnează cărțile în librării, iar asta devine aproape o corvoadă, nu sunt însă invitați în străinătate. Pe când noi, poeții, ne invităm unii pe alții peste tot – ceea ce este adevărat. M‑au întrebat cum reușim aceasta. Le‑am răspuns că poeții sunt fraterni între ei, mai ales de la o țară la alta, chiar mai mult decât în propria țară.
Mai sunteți preocupat de zona politică? Cât de important e astăzi să reușești să te urci pe un val susținut de un curent politic? Cât de mult e condiționat succesul în acest sens?
Realitatea este că între 1945, după Al Doilea Război Mondial, și până în jurul anului 2000, în Franța, atâta timp cât exista un Partid Comunist, scriitorii adepți ai ideii comuniste deveneau mai ușor cunoscuți. La fel, și scriitorii care erau de cealaltă parte – susținuți de dreapta catolică, foarte riguroasă, a ziarului „Le Figaro”. Erau cele două căi oficiale: cultura populară, de o parte, și cultura elitelor burgheze, de cealaltă parte. Toți ceilalți scriitori, bunăoară ca mine, cei mai numeroși, care nu erau nici acolo, nici acolo, trebuiau să‑și demonstreze valoarea mult mai greu. Nimeni nu îi aștepta cu brațele deschise la edituri, ziare, în presă. Cu puțin noroc, puteai fi invitat la o emisiune de radio. Dura mult ca să te afirmi. Un scriitor comunist sau de dreapta putea deveni, în cinci ani, mare vedetă, în timp ce în cazul celorlalți dura 15, 20, 25 de ani ca să fie recunoscut. Dar acest fenomen s‑a încheiat. În special, cu influența partidelor comuniste în Franța. Acum, mai degrabă devin populari cei care se înscriu într‑o tendință la modă. De aceea trebuie să fii un bun cititor, un critic. Trebuie să‑i deosebești pe cei care sunt sinceri, care scriu autentic de ceea ce e fabricat, pentru că jurnaliștii sunt în goană după „vedete peste noapte”, despre care se vorbește doi‑trei ani, apoi apare altcineva. De exemplu, Michel Houellebecq a fost foarte, foarte mediatizat în Franța, pentru că – trebuie să recunoaștem –, la început, ceea ce scria el era nou, original, interesant. Mass‑media avea nevoie de unul ca el, de aceea l‑au promovat. Am și prieteni scriitori care l‑au susținut mult, l‑au ajutat la început. După care, vedetismul a diminuat simțitor creativitatea artistului. Asta este problema lui Michel Houellebecq – a explodat.
Pe dvs. v‑a ajutat în vreun fel literatura pe care o scrieți?
Probabil că, într‑un fel, da… Totuși, până la un anumit punct, nici eu nu știu exact care anume. Literatura este o modalitate de a supraviețui într‑un fel aparte – poate nu pentru a trăi mai bine, ci spre a îndura toate suferințele lumii. Totodată, oferă o mică sursă de speranță, chiar dacă fragilă. Scriitorul se expune pe el însuși, conștient sau nu, prin actul scrisului. Literatura nu este mereu o formă de catharsis. Ca scriitor și cititor, sunt conștient că literatura aduce multe beneficii în viața mea. Prin urmare, nu există motive să credem că operele noastre, chiar și cele mai modeste, nu ar putea aduce ceva valoros și în viața unor oameni necunoscuți. Acest lucru mi se pare crucial. Altfel spus, literatura contribuie la crearea unei rețele umane în stare să hrănească speranța că, în cele din urmă, umanitatea va reuși să pună capăt tuturor atrocităților. Merită efortul!
