Ochii văd, inima cere. Alexandru Ermurache este un artist plastic la formarea căruia a pus cândva umărul și umila mea ființă. Are putere și potențial să o înece în metafore plimbând-o prin Sala de expoziții de la Centrul Expozițional „Constantin Brâncuși”, unde câteva zile în urmă și-a invitat colegii de breaslă și consumatorii de frumos la o expoziție personală de un rafinament mai rar întâlnit și de o expresivitate exploatată la maximum. Foi de grafică de dimensiuni impozante interpretate la calculator și nu numai, un instrument pe care îl posedă în exclusivitate, gândirea supremă și munca asiduă l-au așezat la loc de cinste printre cei mai cunoscuți și la fel de solicitați graficieni, atât din Basarabia, cât și de după hotarele ei.
În acest moment, Alexandru Ermurache poate că este unul dintre cei mai virtuozi, cei mai serioși graficieni. Limbajul său de exprimare e mereu cu un pas înaintea celor cu care a pornit la drum în această frumoasă aventură a vieții. Tehnicile folosite și stilul în care toarnă grai în culoare fac linia să vibreze și captează privirea spectatorului prin efecte irepetabile, îi pun în valoare cunoștințele pe care de fiecare dată le șlefuiește dându-le o nouă strălucire. Un experimentator motivat care e într-o căutare veșnică. Acolo unde sapă sau cioplește, Alexandru neapărat dă de ceva care uimește ochiul și face loc pentru altă gândire, pentru altă atitudine, pentru altă abordare, din alt unghi de vedere. Rezultatul e pe măsura așteptărilor și chiar peste această măsură. Doar intuiția mai poate ține piept acelor fiori care-l însoțesc prin labirintul imprevizibilului. Ceea ce expune sau va expune Alexandru Ermurache, fie în expozițiile de grup, fie în cele personale, oferă de fiecare dată ceva de descoperit, ceva nespus până la capăt, de parcă te-ar face să-i aștepți următorul pas, următoarea lovitură artistică, și asta intrigă, are preț, are valoare și ridică limita pentru ceilalți artiști cu câteva diviziuni mai sus.
Artistul este un lider după care trebuie să alergi. Dacă-l ajungi, să nu pierzi din viteză, și dacă-l întreci, să fii cu ochii în patru, pentru că te poate călca pe călcâie și să o ia înainte cu viteza la care e foarte complicat să te adaptezi. De la o piesă la alta, de la o expoziție la alta, artistul se maturizează. Faptul că mai activează și în calitate de profesor îl ține treaz și precaut, iar faptul că știe să dăruiască fără a cere ceva în schimb îl face nemuritor. Artiștii se nasc pentru a veșnici clipa, și Alexandru o face cu mare dăruire. Păcat că despre activitatea lor se știe prea puțin, se scrie și mai puțin, iar să-i înțeleagă pot doar aleșii lui Dumnezeu, acei îngeri care mai pică din icoane și le oferă o mână prin viață, una în care să ai încredere ca în ale tale două. Viața de Artist e una, iar ceea ce lasă-n urmă nu încape-n galerii. Aici și vraja și descântecul, și agonia și extazul, și dragostea și singurătatea. Pe o singură paletă, în culori care le prelungesc existența cu acea clipă pe care o imortalizează, o prind în cuie din arama toamnelor, din crudul ierburilor și albul zăpezilor care se întinde între cer și pământ, din apusul soarelui și nebunia gândirii, din mersul prin colb și alergatul prin ploaie în ce-i naște muma, din zborul cu aripi și fără, acolo unde lumea încape în două palme de curcubeu.
