În sfârșit, e 5 iulie și am ieșit în concediu. Vom pleca toată familia în Antalia, dar abia la 10 august. Acum merg la garaj să fac ordine în beci. E zi de miercuri și sunt singurul personaj prezent la această oră printre garajele Asociației Gudok. Am deschis larg ușile, să iasă damful de șoareci nespălați. Am cărat cu căldările, cale de vreo șase sute de metri, morcovii și cartofii stricați, sfecla zbârcită, precum bărbații trecuți de nouăzeci de ani, ceapa crescută, usturoiul mumificat tocmai până la containerele de gunoi de lângă căsu- ța paznicului. Containerele erau pline ochi și am aruncat materia în descompunere alături, oricum, nu mă vedea nimeni. A venit rândul și butoiului cu varză murată. Mirosul de varză în agonie mi-a zdrelit simțurile.
Am pus, cu grijă, cadavrele căpăținelor în căldări și le-am aruncat tot lângă containerele susnumite. Soarele se ridicase nemilos deasupra garajelor. Îmi rămăsese să scot vreo patru căldări de moare împuțită. Ideea de a face naveta spre gunoiștea autorizată îmi displăcea grozav, ca să fiu elegant. Nu departe, între garajul lui Eugen și cel al lui Iurie, e un loc liber. Mai exact, terenul a fost repartizat unui viitor membru al Asociației, dar acesta a ridicat, deocamdată, doar fundamentul, restul e năpădit de buruiene. Îmi vine ideea să arunc arma chimica în acest spațiu. Apoi, scot și-i spăl îndelung. Mătur, arunc pe jos otravă pentru șoareci, îmi spăl bine mânile cu săpun de rufe, închid garajul și mă îndrept spre casă. Sunt obosit, dar și mulțumit: am făcut oleacă de curățenie.
Revin peste patru zile, nevasta are nevoie de vreo zece bănci de trei litri pentru compot de căpșune. Ușa garajului lui Eugen e larg deschisă. Vecinul a lucrat o viață la Combinartul de Mobilă din oraș. După ce acesta a fost lichidat, a activat o habă la ÎM Spații Verzi, apoi, i-a venit să facă mobilă la el în garaj. Acum lucrează la o bucătărie de culoarea infinitului azur. Îmi răspunde la salut și-și vede de treabă. Deschid și eu garajul meu. Chiar lângă ușă, zace un șoarece mort. Îl scot cu lopata în drum. Pun băncile în pungi, închid și o iau spre bloc. Eugen mă așteaptă sub zarzărul de lângă garajul său.
– Ce mai faci, dom’le profesor?
– Mersi, sunt în concediu.
– Asta-i bine.
– Nu mergeți acasă?
Eugen își scutură migălos rumegușul de pe salopetă.
– Trebuie să mai stau o oră-două.
– Bine…
– Știi, dom’ profesor, ieri și alatăieri am crezut că mă mântui. Nu știu cine p….a măsii a vărsat niște moare de curechi împu- țit în buruienile de lângă garajul meu. Îmi venea s-o ieu desculț pe asfalt spre Briceni.
– Mare pidaras, pardon, trebuie să fie.
