O cunosc pe Augustina Visan din cadrul atelierului literar „Vlad Ioviță” de la Biblioteca Municipală „B. P. Hasdeu”, am observat-o, participând cu succes, și la diferite lecturi publice. Augustina este o tânără plină de energie creatoare, are capacităţi deosebite și excepţionale aptitudini poetice. A debutat cu un grupaj de poezii în revista „Parnas” și, alături de alți unsprezece poeți, în antologia „Patru plus patru plus patru: Tineri poeți din Chișinău” (Prut Internațional, 2020).
Volumul de debut „Fă ceva tată” (Prut Internațional, 2021) este o carte în care frica de lume devine o lume a fricii, „în inimă ți s-a cuibărit un șoricel negru”. Copila trăiește într-o permanentă stare alarmantă, într-o rutină a sărăciei și a vulnerabilității sociale. Lipsește o existență festivă: „Pe doisprezece mai/ e ziua lui Vasilică/ Dar când a venit ziua de doisprezece mai/ voi/ nu i-ați spus/ că era ziua lui/ și că/ împlinise patru anișori/ Nu i-ați zis/ deși el o așteptase atâta/ Așteptase atâta să mănânce tort/ și să sufle în lumânări/ Nu i-ați zis/ pentru că/ nu aveați bani”; „Când ai împlinit 18 ani/ ai refuzat să-ți cumperi/ tort/ pentru că/ era prea scump”. Omul fără sărbătoare este individul împins la marginea ființei, el lucrează pentru a mânca, lipsesc plăcerile estetice, bucuriile cele mici și mari.
Reperăm aici un bestiar bovin: buhaiul, boul negru, vaca. Dar nu vorbim nicidecum despre vaca cea sacră a mitologiilor, ci despre animalul-supliciu, care umbrește fericirea copilăriei, timpul liber, somnul dulce, satisfacția jocului. Pe lângă bovine, adolescenta din acest volum e și copilul care îngrijește de alți copii, e copilul care muncește din greu. Foamea, dorința de a mânca vaca, „pâinea cu mucegai” constituie un univers al penuriei și al naturalismului uman care se zbate pentru supraviețuire. Stările suicidale ale adulților, violența casnică și întrebarea retorică Ce este iubirea? sunt un ax al cărții. „Mama și tata/ urlau unul la altul”,
„După ce cocea pâinea/ tatăl tău o ascundea/ în pod”, „mamă nu face asta/ Tată fă ceva”, „Venea liderul/ Zbiera că lucrați prea încet” – ipostaze poetice care configurează o lume a nevrozelor de familie, a sărăciei, a limitei umane, a exploatării copiilor prin muncă și a incapacității celor mari de a împlini sufletul unui copil. Primul borș făcut de personajul poematic semnifică un moment al desfătării gastronomice, dar și devenirea, depășirea. Survine empatia și o formă de înțelegere a nefericirii celor mari, încercarea de a-i înțelege și a-i apăra. Borșul este simbolul normalității pe care o caută fata: „Ăsta a fost primul tău borș/ făcut în viața ta și/ prima ta/ cucerire”. Este urcușul ascendent în piramida lui Maslow, dinspre nevoile primare, „Îți era foame/ Veșnic îți era foame”, „fără speranțe” înspre o viață normală. Copilul răstoarnă ierarhia psihanalitică, el devine Pater, părintele care încearcă să își apere copilul (Mater). Această inversare denotă capacitatea sacrificiului, dar și o maturizare, e trecerea peste propria infantilizare, dar și peste cea a adulților. Personajul feminin din acest volum este un Harap-Alb care nu se luptă cu Spânul sau Împăratul Roș, ci cu propriii părinți care nu au crescut încă spiritual. Maturizarea fetei semnifică acel drum inițiatic pe care îl parcurg de obicei eroii în basme.
Or, Augustina Visan face o poezie care te copleșește prin directețea ei. E semn că mai vine o generație de poeți cărora le lipsește patosul. Tema poetică este cea familială, iar familia și copilăria nu sunt nici pe departe un Paradis pierdut, ci mai degrabă un teritoriu din care supraviețuim. Imaginea marială a mamei este înlocuită aici de drame de familie în care copilul cunoaște lumea prin durere. Sunt sechelele provocate, în primul rând, de părinți. O poezie despre vulnerabilitatea minorilor, despre nevrozele celor mari și despre poezia ca devenire. Un fel de bildungspoetry, cu nerv, cu trăiri intense.
Consider că Augustina Visan este o poetă care mereu va avea ce să ne spună. Poezia lumii este întotdeauna despre nefericire, chiar și atunci când slăvește fericirea. Mereu există o tristețe (ne)depășită, latentă într-un poem. Poemele bucuriei, hedonismul poetic mereu presupun un dincolo. Apreciem, în acest sens, curajul și talentul acestei tinere poete de a aduce în discuție, o discuție a poeziei, nenorocirile copilăriei, impasul familial, imaginea unor părinți deloc de pus la icoane.
Un volum unitar, organic și manifest.
O poetă de apreciat.
