Trecutul prezent, prezentul trecut
Era dimineață și în câteva ore urma să părăsim Berlinul. Am mers pe jos, în bătaia vântului, până la stația Friedrichstrasse, am urcat pe platformă. Am făcut câțiva pași spre extremitatea ei și, ca să vezi, de acolo se vedea limpede râul Spree, iar pe malurile lui, Reichstagul. Dar cu siguranță că în afara Reichstagului mai erau multe „mistere” pe care n-am reușit să le dezlegăm. Ca întotdeauna, rămâne ceva pentru data viitoare.
Ceea ce n-am știut, bunăoară, a fost faptul că, în perioada când Berlinul era împărțit în două, stația din Friedrichstrasse era cunoscută în popor dreptînc Palatul Lacrimilor. Gara de tren era la intersecția liniilor feroviare între Berlinul de vest și cel de est. Cineva pleca, cineva nu era lăsat să plece. Gara era construită în așa fel, încât în spatele fiecărui trecător era câte o cameră de filmat. Orice mișcare era înregistrată, arhivată, studiată de agenții Stasi. Dinadins, designul interior al gării era conceput astfel, încât să te zăpăcească; liniile pereților nu erau paralele, iar orice tentativă de evadare te aducea, negreșit, în labele poliției secrete. Astăzi, gara arată ca o gară oarecare – simplă, ergonomică.
În general, monumentele istorice ale Berlinului sunt gândite în așa fel,nnnnnnnnnnnn încât trecutul odios să nu fie dat uitării. La câteva sute de metri de Porțile Brandenburg, se află memorialul închinat victimelor Holocaustului. Trotuarele sunt încrestate cu niște tăblițe (stolpersteine) pe care este indicat numele, data nașterii și data morții victimelor represaliilor naziste. Din detaliile biografice este indicat unul singur – lagărul de exterminare, ultimul loc de reședință. Literalmente, nemții nu pot merge pe stradă fără a fi supuși unui examen de conștiință. Astea sunt greblele pe care am călcat o dată, prin urmare, să fie ultima.
S-a scurs o lună de când am plecat din Berlin. Poate ca să-mi prelungesc sejurul, fie el și virtual, în această perioadă, am citit doar despre nemți. Iată rezultatul:
Fiecare moare singur
Am ales această carte dintr-o librărie Dussmann, de pe Potsdamer Platz. Singur în Berlin era un titlu intrigant și nu mi-am dat seama că e vorba de aceeași carte pe care tata m-a îndemnat, în repetate rânduri, să o citesc. La noi e cunoscută sub denumirea Fiecare moare singur, e vorba de titlul original al romanului, care spune povestea unui cuplu din Germania nazistă. Sper că nu divulg prea mult adăugând că respectivul cuplu, pierzându-și fiul în primele luni ale războiului declanșat de Hitler, își riscă viața, scriind și răspândind cărți poștale cu mesaje anti-naziste.
Povestea te ține în priză, iar faptul că se bazează pe o istorie care s-a întâmplat aevea cu puțini ani înainte de apariția, în 1946, a romanului, îi conferă credibilitate. Cu toate astea, geniul lui Fallada stă dincolo de capacitatea de a prelucra artistic documentele din arhivă. Prin intermediul acestei povești, autorul dezvoltă o narațiune complexă și multi-dimensionată. Primo, rezistența oamenilor de bună credință în fața mașinăriei totalitariste a fost minimă, sporadică și neefectivă. Prea puțini erau cei care au avut curajul să privească dincolo de slogane, prea multe acțiuni inițiate de aceștia au fost abandonate în fașă. Din cele peste 200 de cărți poștale scrise de Otto și Anna Quangel (în viața reală Otto și Elise Hampel), doar 18 nu ajung la Gestapo. Doar 18 au fost citite și înțelese. Întrebarea este dacă a meritat. Secundo, incapacitatea sistemului de a-i identifica imediat pe făptași nu a fost rezultatul unei solidarități eroice din partea celor din urmă, ci a deficiențelor inerente unui sistem construit pe minciună și frică. Piesele acestui sistem erau indivizii corupți, avizi și lași. Într-un fel, ei au fost adevărații autori ai propriului declin. Terzo, problema responsabilității colective. Povestea biblică despre distrugerea Sodomei și Gomorei e relevantă aici. Avraam i-a cerut lui Dumnezeu să scutească aceste orașe, în cazul în care va găsi printre locuitorii lor 50 de oameni cinstiți. Același lucru e valabil și în cazul Germaniei naziste. Faptul că, deși puțini și slabi, nu toți au fost îngenunchiați de sistem, faptul că au fost unii care au rămas în picioare le dă nemților dreptul moral la a doua șansă. Poate că Otto și Anna Quangel nu au făcut mare lucru în sensul distrugerii lui Hitler. Dar au făcut mare lucru, rămânând în picioare.
Au fost aspecte din biografia lui Hans Fallada care m-au uimit și m-au intrigat. N-am știut că în adolescență, Rudolf Ditzen (Fallada e un pseudonim inspirat din perso- najele fraților Grimm) și-a omorât prietenul într-un duel care viza onoarea unei anonime. A fost internat într-o clinică psihiatrică. A trăit din scris. A colaborat cu o serie de ziare nemțești. S-a însurat cu o muncitoare. A devenit celebru datorită romanului Încotro, omule?, despre încercările unui cuplu de a supraviețui în perioada crizei. Romanul a fost tradus imediat în engleză, iar peste doi ani, s-a turnat un film la Hollywood. A fost morfinist. A divor- țat. S-a recăsătorit. Tot cu o muncitoare.
În timpul dictaturii naziste, a avut posibilitatea să emigreze, dar nu a făcut-o. Relațiile cu puterea erau complicate. A fost declarat autor indezirabil. Dar lui Goebbels i-a căzut tronc romanul Gustav cel de Fier și i-a cerut autorului continuarea. Fallada s-a făcut că-l scrie. În realitate, s-a pus pe băut, apoi a scris romanul Bețivul. De aici dezgustul pentru „jumătățile de măsură”. Ideea de a scrie povestea lui Otto și Elise Hampel i-a fost sugerată de ministrul culturii din Germania ocupată de sovietici. A scris-o în 24 de zile și a murit la câteva luni după terminarea romanului, înainte ca acesta să iasă de sub tipar.
