Când l-am văzut pe Mișa în fața magazinului, unde, la șase dimineața, se adună toți mahmuriții și restul care planifică un început de zi cu forță, m-am dat după colțul opririi și stam dreaptă, lipită de perete, sub streașina îngustă care îmi acoperea numai bine capul dacă nu mă mișcam. Mi-am unit picioarele, drepte, și mă uitam cum curgea din streașină direct pe botul papucilor mei și atunci, m-am gândit că dacă nu vine microbuzul în 2 minute, după cum și era planificat să vină, mi se udă picioarele fleașcă, am să îngheț, încălțăminte de schimb nu am, iar acasă nu pot să mă mai întorc că fac o oră încolo și înapoi. Se auzea cum vânzătoarea vorbește cu careva dintre ei și îl ceartă că nu i-a adus datoria, de aceea azi nu o să-i toarne. În mintea mea, zic „Nu cumva e Mișa?”. Știu că în perioada aceea nu lucra și, în general, nu avea un loc de muncă stabil, se pricepea cât de cât să repare tehnica și cu asta își câștiga pâinea.
Odată, eram pe un deal, acolo ne-am întâlnit, și el a adus patru ciocolate învelite în hârtie roșie și roz. Două mie și două lui. Doar una din ele mi-a plăcut, însă nu țin minte care anume. Când m-am apropiat de el, duhnea a băutură care a stat ceva timp și s-a împuțit de tot. Mi-a spus că nu mai bea de o săptămână, iar eu l-am crezut. Sau cel puțin voiam așa să cred. Tot pe atunci murise și bunica lui, dar pensia ei era unicul venit stabil în casa lor. L-am întrebat ce vrea să facă mai departe, el a început să plângă și iarăși a început să-mi povestească despre părinții săi care demult nu mai sunt în viață și cât de mult a suferit de pe urma celor întâmplate cu ei, despre unchiul său care la vremea lui era un om foarte stimat prin locurile acestea și despre cum toate rudele, ce-i drept foarte puține, s-au mutat în Rusia. Mișa credea că dacă va pleca și el acolo, se va lăsa de băut. Eu nu i-am spus niciodată că este un alcoolic, fiindcă pentru mine, el era un artist adevărat, și îmi plăcea cum cântă, mai ales cum cântă. Când l-am auzit prima dată, m-a impresionat. Eram într-o relație amoroasă cu un băiat cu care erau buni amici. Mi-a povestit mult despre Mișa și, până la urmă, am decis să-l invităm și pe el într-o seară. Eram vreo șase la masă, beam bere și citeam poezii de-ale lui Ahmatova, Țvetaeva niște cărți luate dintr-o cutie mare din colțul camerei pe care ni le-a adus mama lui. Era acolo și toată colecția lui M. Gorkii, niște cărți cu coperta dură și roșie, cu un miros deosebit de foi proaspete. Tot în seara aceea, am aflat că M. Gorkii este un pseudonim. După recital, a urmat jocul în cărți. Am jucat durak de multe ori, apoi am jucat bilot în patru, ceilalți s-au dus că era trecut de miezul nopții. Mișa a rămas să joace împreună cu noi. Era așa de beat că râdea isteric, iar mie, la un moment dat, mi s-a părut că a început să plângă. Eu am câștigat jocul, iar el s-a uitat la mine zâmbind cu un fel de dragoste și ură amestecate la un loc, a făcut un gest cu mâna și mi-a spus „suka”. Eu nu ma-am supărat. Prietenul meu i-a spus să-și țină limba după dinți, iar eu m-am prefăcut ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, să nu se stârnească vreo ceartă serioasă. Spre dimineață ne-am împrăștiat pe acasă. Mișa își uitase chitara, iar noi ne-am aprins câte o țigară și am umplut camera cu fum.
Altă dată, când m-am întâlnit cu Mișa și l-am întrebat de ce m-a numit, el mi-a spus că a vrut să mă apuce de mână, să mă țină de mână, însă nu putea să-și permită lucrul acesta, ce s-ar fi gândit restul care erau cu noi la masă. Voia să-mi spună că mă iubește. Da, mă iubește și nu poate face nimic cu asta. Totul îl macină pe dinăuntru și nu-și poate găsi locul. Eu m-am sculat și m-am dus acasă. Nu i-am răspuns. Între noi nu a existat niciodată nimic mai mult decât o relație sufletească de prietenie. Eu îl ascultam pe el și el mă asculta pe mine atunci când nu aveam cui să ne vorbim gândurile.
De câteva ori, am mers împreună la expoziții. Îi spuneam din timp să se pregătească, pentru că știa că dacă va fi după beție, nu am să-l las să meargă cu mine. Cu două, trei zile înainte, îi trimiteam invitația, să vadă dacă îi va fi interesant și lui, apoi decideam, are rost să mergem sau nu. Mie nu-mi era deloc rușine și mă simțeam în apele mele, pentru că Mișa era prietenul meu și nimic mai mult. Odată, la una dintre expoziții, m-am întâlnit cu un verișor, care m-a luat deoparte și m-a întrebat ce caut eu cu tipul ăsta. M-am uitat la Mișa și apoi încă o dată la verișorul meu, care aveau aproximativ aceeași vârstă și atunci, pentru prima dată, i-am văzut fața lui Mișa. Era foarte slab, mandibula lui bine dezvoltată se evidenția foarte mult, iar ochii erau atât de bine ascunși sub cearcănele întunecate, încât am avut impresia, pe câteva secunde, că a adormit din picioare. „Mișa”, îi spun eu încet, dar apăsat „ia uite, acesta este versi- șorul meu, Victor”. Mișa i-a întins mâna, iar eu știam că Victor nu o să-i răspundă, la măsurat din cap până-n picioare și ne-a urat o zi bună. Ne-am mai plimbat, am discutat cu niște doamne pictorițe care aveau la vânzare niște tablouri nemaipomenit de frumoase, îți furau privirea din mers. Le-am admirat mult, dar bineînțeles că nu am cumpărat niciunul, nici eu, nici el nu aveam bani decât pentru drum și ceva strict necesar. Mișa s-a făcut ne- văzut în spatele meu, de parcă eu eram scutul care îl proteja de ceva ce ar putea surveni din exterior. Nu intervenea în dialogul nostru, doar privea o fată pictată pe unul dintre acele tablouri până când aveai impresia că s-a pierdut. Cel mai puțin voiam ca acele doamne să se gâdească că suntem împreună. El a intervenit brusc, mi-a arătat ceva cu mâna dreaptă, iar eu am atras atenția la degetele lui arătător și mijlociu, aproape negre de la tutun, ca două oase învelite într-o bucată de piele bine tăbăcită. Când ne-am pornit de acasă, nici nu am văzut bine măcar în ce este îmbrăcat. După ce am terminat cu expoziția, mergeam pe lângă teatrul Cehov și mi-a spus că ar vrea foarte mult să mergem împreună la un spectacol. Ultima dată, a fost aici când era de vârsta mea. I-am răspuns afirma- tiv. Vom merge într-o zi.
Era târziu când am văzut că mi-a venit un mesaj. Mișa iar se îmbătase și mi-a spus că vrea să vorbească cu cineva, că nu mai poate trăi, că durerea lui nu mai poate fi lecuită cu nimic. Am băgat căștile în telefon și îi spuneam doar „mhm”. Voiam să dorm, dar nu puteam să-l ignor pe el. Ne-am văzut peste câteva săptămâni la locul nostru. Stăteam la umbră sub copac și îi citeam poezii. Mișa stătea din spatele meu și am simțit cum mâinile lui se ating de umerii mei, calde și moi. Tremura foarte tare și eu m-am gândit că pentru acest lucru sunt doar două motive. Am reacționat calm și continuam să citesc, iar el m-a tras pe spate, a început să mă sărute, să mă atingă, să mă strângă de talie, să-și bage mâinile sub bluza mea. Mi-a desfăcut fermoarul de la pantaloni, i-a tras și s-a aplecat cu capul între picioarele mele, iar eu nu m-am împotrivit nici măcar pentru o clipă. Era o zi fierbinte, soarele ardea puternic și eu am simțit o ușurare la atingerea ierbii. Totul s-a petrecut repede iar eu rupsesem foile cărții în care mi-am sprijinit mâna. Mișa mirosea frumos, își plimba degetele pe părțile dezgolite ale corpului meu și îi străluceau ochii. Eu am rămas întinsă pe spate. Vânzătoarea continua să vorbească pe un ton ridicat ca și cum le-ar fi vorbit unor oameni cu defecte de auz. Cineva a spus o glumă și toți au început să râdă în hohote cu vocile răgușite de parcă erau gata să expectoreze. Cineva a aruncat jos un pahar și l-a făcut țănduri. Nimeni nu se simțea deranjat de gesticulațiile nervoase ale doamnei, ba din contra, au mai cerut de băut, că cel care a stricat paharul a zis că le face cinste la toți. Microbuzul meu a întârziat azi cu 10 minute, simt că am înțepenit, dar mă urc și trântesc ușa. Șterg cu mâna o bucată din geamul asudat și mă uit pe fereastră cât timp șoferul așteaptă să mai vină cineva. Vreau să cred că m-am înșelat, dar nu. Mișa fuma afară.
