În urmă cu vreo douăzeci de ani, după ce primisem premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului, criticul de teatru Marian Popescu și m-a întrebat: Da’ nu ai vrea să scrii tu o piesă de teatru despre cum Basarabia a fost ocupată de armata sovietică? Adică despre ziua de 28 iunie, despre care nimeni nu a scris nimic în acest sens. Să povestești cum a fost ocupată această parte de Românie și ce s-a petrecut în mintea oamenilor de acolo, încât mulți dintre ei au trecut cu cățel și purcel de partea ocupanților. Ideea mi s-a părut foarte tentantă și, imediat după ce m-am despărțit de Marian Popescu, m-am și apucat de scris, și am scris o primă versiune a ceea ce azi e romanul Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, doar că sub forma unei piese de teatru. Ca piesă de teatru, însă nu rezista. Simțeam asta și am băgat-o în sertar, iar la ideea de a scrie ceva despre cum a fost ocupată Basarabia am revenit peste câțiva an și, de data asta, am scris o povestire. Și am publicat-o într-o revistă. Totuși, tema era prea vastă și eu simțeam asta, și am revenit la ea într-o altă povestire, apoi într-o alta, până când a început să se contureze romanul pe care mi l-a publicat Editura Humanitas. Pe lângă acest imbold, a mai fost unul. Faptul că am fost foarte apropiat de tatăl meu, iar tatăl meu trăia în trecut, mai ales în ultimii săi ani de viață, și mă lua și pe mine cu el în trecut, atunci când ne reîntâlneam. De fapt, nu doar de tatăl meu am fost apropiat, ci și de toate rudele noastre, care și ele trăiau în trecut.
Una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei mele fiind mersul la rude și vizitarea trecutului.
Nu aș putea spune că romanul meu despre cum a fost ocupată Basarabia – de altfel, și zic asta nu ca să mă laud, este singurul roman românesc despre ziua de 28 iunie 1940 – e autobiografic și că personajele din romanul meu sunt membrii familiei mele, dar unele tangențe oricum există. De aceea, acest roman ar fi trebuit să-l dedic părinților mei și rudelor noastre care toată viața au visat că, într-o bună zi, românii se vor întoarce, vor da ceasul înapoi, vor șterge din istorie ziua de 28 iunie și vom trăi cu toții un nou 27 martie. Romanul meu e unul realist. Sau post-realist. E un roman despre istorie. Care s-a prăbușit peste niște oameni obișnuiți și le-a dat peste cap viața pe care o duceau până atunci. E o sagă de familie și nu e șagă. E despre cum generația părinților mei a fost întoarsă la punctul zero al istoriei și al existenței, unde visul a fost înlocuit cu biciul, șaua și glonțul. Soarta asta a împărtășit-o și generația mea și a copiilor noștri. Ziua de 28 iunie ne-a întors și pe noi într-un punct zero, într-un punct mort, de unde nu mai e posibil să mai construiești nimic. Ziua de 28 iunie e punctul mort al istoriei noastre. Ziua de 28 iunie, azi, însă e și o gură de foc, după ce rușii au invadat Ucraina.
28 iunie din trecut poate să devină un 28 iunie din viitor, și asta doar de aceea că nu am avut și un 27 martie.
28 iunie e matrițea istoriei noastre. E o zi care a început în 1940 și nu s-a mai terminat nici azi.
Tatăl meu se urca deseori pe cel mai înalt deal din Flutura ca să vadă dacă nu se întorc cumva românii, pe care el toată viața i-a așteptat să revină. Cred că asta e singura noastră șansă.
