2021 a fost, incontestabil, mai bun decât 2020 în materie de producție cinematografică și acest lucru nu poate să nu bucure. Va fi totuși greu de egalat performanța anului 2019, dar nici decepționați nu ar trebui să rămânem. Iată două filme care merită, fără îndoială, privite:
Puterea Câinelui (Jane Campion, 2021 (The Power of the Dog)): Filmul a fost recompensat cu trei titluri la Golden Globes 2022 (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor în rol secundar (Kodi Smit-McPhee)) și un titlu major la Oscars (premiul pentru cea mai buna regie). Și nu este nimic surprinzător. S-a întâmplat că l-am privit mult înainte de a-l regăsi în diversele topuri sau articole care-l plasează printre liderii anului. Adevărul e că-mi plac foarte mult western-urile. De cum apare unul disponibil, încerc să-l privesc. Dar la fel de adevărat e și faptul că, în această categorie, filme bune apar foarte rar… În mare, nici filmul lui Jane Campion nu este chiar un western, chit că e despre cowboys. Un film despre moartea epocii cowboy-ilor, mai bine zis, dar… să nu ne grăbim prea mult.
Jane Campion își plasează narațiunea pe undeva pe la începutul secolului XX: doi frați, crescători de vite, destul de prosperi și avuți, din câte ne dăm bine seama de la începutul filmului. Unul încearcă să prindă trenul modernității: circulă (deja!) în automobil, se îmbracă elegant, la costum și cravată, are ambiții politice și vrea să se pună bine cu lumea înaltă „de la oraș”. Celălalt e permanent călare pe cal, trăiește printre angajații de rând, se spală în râu (și destul de rar) și disprețuiește toate fițele mondene „launloc” cu toți acei care nu știu să se țină dârz în șa zile de-a rândul, mânând cirezi din sute de capete.
Primul se îndrăgostește de o crâșmăriță care cântă la pian și vrea să se însoare. Al doilea nu vrea s-o accepte. Nici pe ea, nici pe fiul ei, student la medicină! Începe un perfid război de uzură: cowboy-ul e determinat să scape de cumnată, făcându-i viața insuportabilă… Vom pune însă punct aici spoiling-ului. Fiindcă tot ce a fost construit în prima jumătate a filmului e deconstruit în a doua. Monotonia apăsătoare a acțiunii de la început capătă un alt dinamism, violent și nimicitor, în partea secundă.
Ceea ce părea de la bun început o adunătură de clișee proletcultiste – soarta cruntă a femeii în FarWest, homofobia, violența, modernitatea civilizatoare vs obscurantismul conservator (și toate câte ar mai putea fi văzute acolo), – se preface într-o tragedie umană de proporții shakespeariene. Răul nu mai este rău, binele nu mai este bine, cei slabi nu sunt slabi decât în închipuirea celorlalți, cei duri sunt prea rigizi și prin această rigiditate fragili și vulnerabili… Toate astea nu puteau să se termine decât cu o moarte!
Mai adăugați la toate astea somptuozitatea peisajelor americane și o meticulozitate meseriașă, fotografică în lucrul cu imaginea, actori în apogeul măiestriei, și veți obține o mostră de cea mai înaltă probă de savoir-faire Hollywoodian!
Fiica Pierdută (Maggie Gyllenhaal, 2021 (The Lost Daughter)): Filmul de debut al lui Maggie Gyllenhaal a trecut pe lângă nominalizări la Oscars, deși l-am considerat un outsider solid pentru premiile „secundare” anul acesta. Olivia Colman a fost, fără îndoială, un candidat serios la premiul pentru cel mai bun rol feminin, dar vom remarca că absolut toți actorii sunt magistrali în acest film, iar eu nu voi ezita să-l menționez pe Ed Harris, pentru care am o admirație particulară, orice rol nu ar interpreta. Dat fiind faptul că celebra revistă „Vogue” a publicat un articol întreg despre rolul costumelor și migala cu care au fost ele pregătite, puteam lesne bănui că producătorii îl plasau și la categoria „costumație”, în pofida faptului că, de regulă, acest premiu este rezervat filmelor istorice sau fantasy, de genul Belfast, Dune sau The Last Duel. Dar ne îndepărtăm prea mult de filmul propriu-zis. Să revenim. Maggie Gyllenhaal si-a luat, totuși, un premiu pentru scenariu la festivalul de la Veneția. Ea ne prezintă o dramă psihologică extrem de intensă și incomodă, având drept obiect de studiu maternitatea. Leda, profesoară unversitara, cam de 45-50 de ani, vine în vacanță într-un orășel pierdut pe o insulă din Grecia. Leda e singură și tabieturile ei ne lasă să înțelegem că e deja obișnuită cu această singurătate… Însă pacea ei monotonă și singuratică i-a fost spulberată de o familie numeroasă, extravagantă și intruzivă care se instalează în vecinătate și frecventează aceeași plajă. Leda urmărește cum se desfășoară relațiile fuzionale dintre membrii acelei familii care parcă ar gravita în jurul unei fetițe de vre-o 4-5 anișori… Familia o deranjează până hăt în propriile amintiri… Flash–back-urile ne trimit în tinerețea Ledei, pe când ea încerca să-și facă un loc în lumea academică, fiind deja mamă… Acea maternitate s-a dovedid a fi o povară prea mare pentru tânăra Leda. O povară care s-a preschimbat cu timpul într-o rană permanent sângerândă…
Spre deosebire de comentariile numeroase care menționează că filmul este dedicat libertății și emancipării femeilor de constrângerile maternității (încă o dovadă a faptului că lumea vede ce vrea să vadă sau ce i se spune să vadă!), eu am înțeles exact inversul: o constatare documentată a faptului că abandonul și renunțarea la maternitate nu poate aduce altceva decât durere și suferință. The Lost Daughter merită cu siguranță privit, iar dacă ar fi să-i găsesc un echivalent valoric din competiția Oscars a anului 2019, voi pomeni de Mariage Story, de Noah Baumbach. Dacă v-a plăcut drama cu Adam Driver și Scarlett Johanson sunt aproape sigur că veți aprecia și filmul cu Olivia Colman, Jessie Buckley și Dakota Johnson!
