Există filme care par lipsite de conținut, fără dinamism epic, fără tramă, lungi și greoaie la prima vedere, dar care plac, iar noi nu putem neapărat înțelege din ce cauză anume. Exagerez, bineînțeles, căci a posteriori vom găsi întotdeauna explicații (ceea ce și voi face în rândurile care urmează). Aceste explicații sunt rodul raționalizării, rezultatul efortului intelectual. Plăcerea este însă instantanee, se instalează pe măsură ce privim filmul, ne învăluie și ne cuprinde în întregime. Probabil aceasta este și definiția artei cinematografice: o combinație de subterfugii tehnice (jocul actorilor, imagine, sunet etc.) care se transformă într‑o energie estetică. Despre astfel de filme (cu paranteza obligatorie despre subiectivitatea percepțiilor) vă voi vorbi astăzi. Ambele realizări sunt din categoria filmelor „de autor” sau „de festival”, ceea ce nu este întotdeauna un gaj al calității, dar la această rubrică despre filme proaste nu scriem din principiu!
The Lighthouse (Robert Eggers, 2019). După filmul The Witch (2015), care l‑a poziționat pe Robert Eggers în starting‑blockurile realizatorilor promițători, The Lighthouse vine ca o confirmare solidă a talentului său. În opinia mea, următorul film (The Northman, 2022) a marcat o stagnare, dar Eggers e la început de cale și va fi foarte curios să‑i urmărim parcursul cinematografic. Filmul a luat premiul FIPRESCI din programul „La quinzaine des réalisateurs” de la Cannes și a fost salutat atât de public, cât și de critici. Vom menționa performanțele celor doi actori, Willem Dafoe și Robert Pattinson, ambii înregistrând prestații de vârf (indiferent de ce vor juca mai departe) în carierele personale.
Povestea este simplă de tot: pe la sfârșitul secolului 19, undeva în Noua Anglie, Ephraim Winslow (Robert Pattison) ajunge pe o mică și stâncoasă insulă, în largul oceanului, pentru prima sa tură de patru săptămâni în calitate de „wickie” (supraveghetor de far), supervizat de experimentatul „lup de mare” Thomas Wake (Willem Dafoe). Wake se arată foarte dur cu Winslow pe parcursul celor patru săptămâni. Ca într‑adins, când trebuia să ajungă nava cu merinde ce urma să schimbe și tura, începe o furtună puternică și cei doi se regăsesc blocați în far. În loc de rezerva de merinde – doar alcool… Începe un proces de degenerescență lentă, o cădere în nebunie studiată și ecranizată cu migală de către Robert Eggers.
Cert, Dafoe și Pattinson țin filmul în palme, dar realizatorul a surprins și prin elemente pur tehnice: filmat în 35 mm, în alb‑negru, optând pentru un format pătrat, filmul impresionează fotografic vorbind (ceea ce devine un pattern la acest realizator) și plonjează spectatorii într‑o atmosferă anxiogenă și… neagră, care marchează cu adevărat spiritele.
Reality (Kristina „Tina” Satter, 2023). În cazul dat Reality nu este un nume comun, ci unul propriu. E un prenume. Reality Winner, acesta este numele unei foste angajate a armatei SUA, care transmite în 2017 publicației „The Intercept” un raport despre ingerința Rusiei în procesul electoral din 2016 (poveste reală, de altfel). Este primul lungmetraj al Tinei Satter, care a fost prezentat publicului în februarie 2023, la Festivalul Internațional de Film de la Berlin.
Filmul nu relatează povestea lui Reality Winner în întregime, ci doar momentul arestării ei, bazată pe transcrierea primului interogatoriu publicat de FBI. Tot filmul doar asta și e: momentul când agenții FBI ajung la casa bănuitei, discută, aparent amical, cu ea, o anunță despre faptul că au un mandat de percheziție și că vor purcede imediat… E ceva ce nu am mai văzut până acum!
Reality Winner este interpretată de Sydney Sweeney și nu am exagera prea mult dacă am spune că este (pentru moment) rolul vieții sale. Prestația lui Sydney Sweeney este pilonul major pe care se ține filmul, dar vom mai menționa și atenția realizatoarei la detalii. Anume acumularea acestor detalii, multe aparent deconectate de gravitatea situativă, fac ca pe parcursul filmului tensiunea să crească exponențial, devenind, pe alocuri, insuportabilă. Vom menționa și lucrul cu sunetul, care mi‑a părut parte importantă a ansamblului cinematografic.
Venită din lumea teatrului (filmul este, de fapt, o adaptare a piesei Is This a Room), Tina Satter ne propune un film neașteptat și foarte ambițios. Pe mine, unul, m‑a ținut în alertă până la capăt, în pofida minimalismului aparent!
