Alexandru Popescu: „De mic mi‑a plăcut să dorm cu cărțile. Dacă ar citi mama aceste rânduri, ar confirma râzând cu poftă”
Alexandru Popescu este un tânăr romancier din Republica Moldova, ce debutează în 2022 cu romanul Montana (Editura ARC), pentru care i s‑a oferit, la începutul anului 2023, Premiul pentru Debut în literatură al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”. Criticii literari îl apreciază a fi un debut excelent, reușind nu doar să impresioneze prin frazele cursive, portretele psihologice memorabile, să mențină curiozitatea cititorului până la ultimul cuvânt, dar și să deschidă noi perspective de înțelegere complexă, profundă a unor realități istorice, dramatice, ce s‑au petrecut în Transnistria în timpul războiului din 1992 și nu numai. Conflictul psihologic al individului se alimentează din această tragedie istorică, ce odată sedimentată în adâncurile personalității personajului, îi determină comportamentul, modul de a fi în lume, iar unele traume colective devin lentile prin care se uită spre sine și spre lumea exterioară. În acest interviu, vom lăsa deci să vorbească mai mult autorul, pentru că despre acest roman, cu siguranță, vom mai scrie, vom mai vorbi, mai ales pentru că e un teren fertil de cercetare literară.
Alexandru, e o mare bucurie când ceea ce scrii este căutat, citit și purtat în suflet de cititori. Așa e în cazul romanului Montana și, mai nou, al romanului Adâncuri incolore. Sunt sigură că cititorii tăi sunt curioși să știe mai multe despre autor, despre procesul de creație, despre cum împarți timpul între familie, serviciu și scris. Când și cum le reușești? Ai un program stabilit, un orar pe care‑l respecți?
Mă bucur ca un copil că aceste două cărți sunt citite. Pentru că nu așteptam nici pe departe ca aceste romane să obțină atâta apreciere. Sunt convins că nu există lucruri pe care să vrei să le faci, dar pentru care să nu ai timp. Totul depinde de priorități. Pentru mine, scrierea romanului Montana a reperezentat, la un moment dat, prioritatea. Deși nu aș recomanda nimănui să scrie romane așa cum le scriu eu. Nu, nu am program! Scriu când îmi vine pofta și asta, deseori, se întâmplă la ore și în locuri total nepotrivite. Apoi revin în dormitorul unde am o măsuță mică și transcriu pe laptop tot ce am scris pe foaie. De obicei renunț aproape la tot ce am scris și o iau de la capăt. Deci, scriu pe apucate și fragmentat, încât mă minunez, după prima variantă a manuscrisului, cum de s‑au aranjat toate atât de bine.
Eu, soția și fiica suntem mai retrași de fire. Avem aici, în Anglia, doar câțiva oameni cu care ne vedem cam o dată pe lună. Ne place să petrecem weekendurile fiecare prin camera lui. Nu mergem la festivaluri, concerte, teatre, locuri unde e aglomerație de oameni. Ne mulțumim cu câte o plimbare rară pe litoral sau prin parcuri. Dintr‑o parte părem o familie neinteresantă, plictisitoare. Însă credeți‑mă că ne e bine, fiecăruia în lumea lui mică, și suficient să ne pupăm sau să ne oferim câte o îmbrățișare ca să simțim că nu suntem singuri prin casă.
Astea fiind spuse, vă dați seama că am suficient timp liber ca să mă ocup cu ce îmi place cel mai mult: lectura. Citesc câte trei‑patru ore în fiecare zi. Citesc în pauzele de masă, după lucru, după miezul nopții. Ascult cărți audio în drum spre lucru. Ascult cărți în timp ce spăl vesela după cină. Anul trecut m‑am reținut la un job absolut monoton doar ca să pot asculta Divina Comedie, Frații Karamazov și toate povestirile lui Cehov. M‑am concediat imediat după ce am ascultat cărțile importante din wish-list. Era extraordinar! Șefii mă întrebau dacă nu mă plictisesc să fac același lucru toată ziua, că poate vreau să mă mut în altă secție a liniei de producție. Cum mă puteam plictisi ascultându‑l pe Dante sau pe Shakespeare? Ei credeau că ascult muzică în căști.
Mă pufnește râsul când îmi amintesc că o parte bună din romanul Montana am scris‑o în brutăria supermarketului la care lucram. Eram un singur brutar pe tură. De la șase dimineața până la opt, până deschideam, gândeam ce și cum să scriu în timp ce mâinile aranjau croasantele semifabricate pe tavă, gata de cuptor. Romanul Adâncuri incolore l‑am scris aproape integral pe un teanc de plăci de rigips de la un șantier din Maidstone. Erau ore în șir când ploua și nu prea aveam ce face pe șantier. Scriam ca un apucat. Muncitorii nu pricepeau ce tot scriu. Dar nici eu nu deconspiram nimic. Era secretul meu. Deci, am scris cu pasiune, obsesie și dedicație totală.
Surprinzătoare detalii ne‑ai oferit! Spune‑ne, te rog, când a apărut dorința de a scrie un roman?
Totul a apărut subit, din disperare. Eram deja de vreo trei ani plecat din Moldova. Scriam doar sporadic câte un reportaj pentru Radio Europa Liberă. În plus, venisem cu un complex moștenit din redacțiile de știri pe unde am lucrat. Mereu redactorii de TV și radio de la Chișinău îmi spuneau că fac anumite greșeli gramaticale și calchieri, pe care pur și simplu sunt incapabil să le depășesc. Deci eu să scriu un roman întreg? Aș fi râs doar la gândul acesta. Și totuși, ceva s‑a întâmplat. Era prin ianuarie 2021. Atunci mă invadă senzația unui sfârșit: sfârșitul meu, al lumii sau sfârșitul cuiva foarte drag. Nu știam exact. Dar simțeam acel sfârșit. Acum înțeleg că era o criză de anxietate severă. Era tocmai perioada pandemiei de COVID‑19. Mă îngrozea senzația că mă va prinde sfârșitul fără a mă face înțeles, fără a spune ce am de spus și fără să pricep de ce trăiesc pe lumea asta. (La ultima întrebare nici acum nu am un răspuns.) Scrisul era instrumentul cel mai la îndemână. Țin minte că‑mi plăcea să mă refugiez în grădina mea din Maidstone. E o palmă de pământ pe care o închiriez pentru o sumă simbolică de la primărie și unde îmi cresc singur fructe și legume. Acolo am un bordei micuț cu geam. Petreceam ore în șir închis acolo. Mai și meditam, cu ochii închiși. Atunci am început să scriu mult într‑o agendă despre ce simt și ce mi se întâmplă zi de zi. În paralel, citeam carte după carte. Asta mă ajuta să mă teleportez în lumi nebănuite, departe de chinurile rutinei zilnice de atunci. Depresia, de care sufeream deja de câțiva ani, se aprofundase. Cerusem și ajutorul medicilor. Peste câteva luni, după ce am tot depănat amintiri, am început să scriu despre vechile frici: frica de înălțime, frica de armată, de bătaie, frica de a mă face de rușine în fața cuiva și, în final, frica de moarte. Am început să scriu cum m‑aș simți dacă mi s‑ar întâmpla, pe bune, aceste lucruri. Scriam cu greșeli, pentru că scriam doar pentru mine. M‑am dezlănțuit.
Știm cu toții că doar un procent infim din tot de ce ne este frică se întâmplă pe bune. Aveam deci o pornire sadică, recunosc, de a‑mi imagina în cele mai mici detalii lucrurile care mă îngrozeau. Așa mi‑a apărut ideea de a scrie o poveste bazată pe întâmplări din copilărie și lucruri de care mi‑a fost mereu frică să se întâmple. Deci, mi‑am pus imaginația la treabă. Faptul că‑mi place solitudinea a ajutat enorm la scris. Scriind, mi‑am imaginat atât de clar baza feroviară unde am copilărit, încât simțeam până și mirosurile de acolo. Crearea acelei lumi cvasi reale m‑a învigorat de parcă cineva mi‑a injectat adrenalină, dopamină și serotonină simultan. Nu mai simțeam oboseala tipică după ce reveneam de la serviciu. Nopțile dormeam cel mult câte cinci ore. Îmi era suficient. Am priceput că pot crea ceva singur, fără intervenția cuiva. Până și lectura a plecat pe planul doi. Devenisem chiar irascibil față de lucrurile care mă puteau sustrage. Refuzam aproape toate invitațiile la iarbă verde ale rudelor și prietenilor din Anglia. Nu răspundeam la apelurile telefonice. Nu mă interesa nimic altceva decât povestea. Eram curios să văd unde mă va duce imaginația în următorul capitol. Vorbeam puțin până și cu soția, cu fiica. Îmi plăcea să mă refugiez în dormitor și să scriu, să scriu, să scriu. Aruncam zilnic la coșul de rufe câte vreo patru tricouri, pentru că transpiram abundent. Pricepeam că mi‑e foame doar după ce amețeam de slăbiciune. Familia se obișnuise cu acest comportament al meu și pentru asta le sunt recunoscător. Nu în zadar i‑am dedicat Montana soției mele, Diana. A avut o răbdare infinită pentru ceea ce devenisem. O altă persoană, sunt sigur, m‑ar fi părăsit demult. La al doilea roman am încercat să‑mi structurez cumva timpul pentru scris și să petrec mai mult timp cu familia. Poate din cauza asta scrierea romanului Adâncuri incolore a durat ceva mai mult. După ce am scris Montana, instinctul de jurnalist m‑a făcut să spun: ăsta e subiect de știre! Ceea ce în limbajul scriitorilor s‑ar traduce ca: manuscrisul acesta e publicabil. Aveam absoluta certitudine că am scris un text bun.
Cât despre frica de greșeli, am depășit‑o imediat după ce am cunoscut corectori și redactori care anume pentru ca să‑ți curețe textul de greșeli sunt plătiți. Pentru mine era important să scriu povestea într‑un stil propriu și dintr‑un unghi de abordare propriu. Acolo unde bagajul de cuvinte seca, puneam în funcțiune dicționarele. Atâta tot!
În această ordine de ei, ar fi bine dacă ne‑ai mărturisi care sunt lecturile care ți‑au influențat devenirea scriitoricească.
Am citit atât de mulți autori buni, încât mi‑ar trebui o pagină doar ca să‑i enumăr. Fiecare carte a lăsat în mine ceva. Foarte ciudat lucrează memoria. Există cărți subiectul cărora credeam că l‑am uitat definitiv, dar apar situații care mă duc imediat cu gândul la ele. După asta realizez că tocmai mi‑am amintit un pasaj dintr‑o carte pe care o credeam uitată pe veci.
Au existat câțiva autori care mi‑au precipitat apetitul pentru scris. Ei scriu captivant, păstrând suspansul, iar povestea curge atât de firesc, încât crezi că ai fi putut‑o scrie și tu. Cărțile lor nu au neapărat o încărcătură literară sau filozofică prea mare. Mai degrabă sunt cărți pe care le citesc în loc de repaus între volumele giganților clasici, cum ar fi Thomas Mann, William Faulkner, Franz Kafka sau John Steinbeck. Am să dau doar câteva titluri de cărți care m‑au făcut să vreau să scriu: Haruki Murakami (În căutarea oii fantastice, Cronica păsării-arc), Ray Bradbury (451 Fahrenheit, colecția de proză scurtă), Stephen King (Apocalipsa, Sub Dom, povestiri), Victor Pelevin (Generation „П”), Mario Vargas Llosa (Povestașul), Kazuo Ishiguro și Charles Bukowski. În cărțile acestor autori există lumi și personaje care rezonează perfect cu lumea mea. Îmi plac personajele lor veșnic șovăitoare, nesigure de nimic.
Suntem curioși să știm dacă ai în sertar și alte încercări nepublicate…
De când am scris Montana și de când un critic literar important mi‑a poruncit să mă iau în serios ca prozator, am început să scriu trei romane. Doar pe Adâncuri incolore l‑am dus până la capăt. Pe celelalte două le‑am aruncat în mapa „To be or not to be” din computer. Pur și simplu, nu‑mi plac. Am scris vreo patruzeci de pagini la fiecare, am dormit și m‑am trezit gândindu‑mă la personajele din ele, am mers pe străzile din orașele și satele lor, dar nu… ceva nu e în regulă. Nu‑mi place cum curge narațiunea. Eroii nu‑mi par convingători. Am decis să le mai las, să se matureze, poate la un moment dat vor reînvia. Și mi se pare o practică normală pentru un scriitor. Dacă nu‑mi place textul, atunci nu va plăcea nici cititorilor, nici măcar celor mai fideli. Și mai e ceva. Nu văd o problemă dacă Montana și Adâncuri incolore vor rămâne unicele mele romane publicate. Nu‑mi propun să devin scriitor profesionist. Dacă apare din nou inspirația și mă duce capul să public un al treilea roman, apoi nu‑mi va rămâne decât să mă bucur pentru asta. Dar nici nu voi scrie având în minte vreun termen limită. Îmi voi permite să fiu inconsecvent, leneș și încet. Vreau să scriu din plăcere sau, de ce nu, din disperare. Și, cel mai important lucru, voi continua să fiu onest cu cititorii. Nu voi crea personaje și situații neverosimile. Vreau ca narațiunea mea să fie laconică, mustoasă și să te izbească de pereți, așa cum făcea, într‑un episod, șoricelul Jerry cu motanul Tom, după ce înghițise o substanță care i‑a dat puteri ciclopice.
Cum a influențat străinătatea asupra ta personal și asupra deciziei de a scrie un roman (dacă este, desigur, vreo corelație între ele)?
Presupun că dacă nu plecam peste hotare, nu aș fi scris nici măcar o nuvelă. Decizia de a mă îndepărta de jurnalism mi se pare și ea justă, pentru că mă consuma complet. Am venit în Anglia fără vreo ambiție. Eram gata să fac orice altă muncă, în afară de scris reportaje. Am vrut doar s‑o iau de la capăt. Aici am reușit să‑mi găsesc de lucru atât cât să‑mi permit o viață decentă și, în același timp, să am timp pentru mine și familie. Auzisem o vorbă la televizor, paremi‑se la TVR: „Trăim în România și asta ne ia tot timpul”. Cred că asta se poate spune și despre Republica Moldova. Să fiu clar înțeles: lumea din Anglia e la fel de stresată și grăbită ca și cea de la Chișinău. Poate e chiar mai stresată, dar asta se întâmplă de multe ori pentru că ei aleg acest mod de viață. Eu însă am găsit aici pacea. Un serviciu de 35 de ore săptămânal îmi permite să‑mi satisfac nevoile modeste și să am timp pentru ceea ce‑mi place. Toate aspirațiile mele materiale se reduc la procurarea de cărți noi sau vechi. Așa am descoperit comitatul Kent, în care trăiesc. Găseam cărți rare pe Facebook Market și plecam cu mașina să le cumpăr prin tot soiul de cătune, sate și orașe vechi. Încet, mi‑am adunat o bibliotecă de vreo 400 de cărți în apartamentul pe care‑l închiriem. Periodic, smulg câte o carte de pe raft și o pun lângă pernă. De mic mi‑a plăcut să dorm cu cărțile. Dacă ar citi mama aceste rânduri, ar confirma râzând cu poftă. Deci, formula mea pentru o viață împlinită e simplă: o carte în mână și cel puțin două kilograme de mere alături.
Probabil că și la Chișinău aș fi făcut rost de acest timp liber, dacă‑mi schimbam profesia, atitudinea și nu mai știu ce. Poate. Dar îmi convine starea actuală a lucrurilor. Fiică‑mea merge la școală și soția face ceva ce‑i place. Faptul că pot, în sfârșit, să analizez lucrurile care mi s‑au întâmplat în trecut și să înțeleg de ce mi se întâmplă altele în prezent e de neprețuit. Aici nu mi‑e frică să pierd slujba, așa cum era la Chișinău. În aproape șase ani de când sunt în Anglia am lucrat și ospătar, și casier, și ajutor de bucătar, și pe șantiere. E destul de ușor să găsesc de muncă aici. Asta‑mi permite să mă concentrez pe lucrurile care contează pentru mine și familie.
Care sunt temele ce te interesează cel mai mult când cauți o carte sau despre care ai vrea să scrii?
De obicei caut cărți cu protagoniști distruși de viață, disperați, oameni care fac erori care‑i costă mult. Mă interesează limita până la care poate ajunge răbdarea umană. Îmi plac și romanele epice, unde personajul principal e satul sau orașul în sine. Și totuși caut ca aceste localități tot chinuite de vreo nenorocire sau boală să fie. Pentru că anume durerea poate fi cuantificată, explicată, simțită. Nu mă interesează personajele pozitive, puternice sau super eroii. Mă interesează oamenii care calcă constant pe aceeași greblă, cei care s‑au dezamăgit de tot, cei care nu‑și iau viața prea în serios, care au simțul autoironiei. Îmi plac protagoniștii care râd în fața deznădejdii și a morții.
Prefer să scriu despre frământările interne ale oamenilor. Vreau să sap adânc în psihicul lor, să văd în ce măsură acțiunile lor din prezent sunt influențate de trecut. Personajele mele au caractere mai degrabă introvertite. Deseori vorbesc cu ei înșiși. Oricât de sociabili ar părea, tot mai bine se simt singuri/singure între patru pereți, în întuneric sau admirând ore în șir tulpina unui arbore vechi.
Totodată îmi place realismul magic al unor capodopere literare. Deseori mă văd tentat să creez și eu lumi similare. Cred că satul Molda din Adâncuri incolore este o încercare în acest sens. Odată creată, realitatea magică îmi dă libertatea să fac absolut ce vreau cu oamenii din ea. Nu mai trebuie să țin cont de realitățile istorice, politice sau sociale.
În ce măsură scrisul îți răspunde la întrebările asupra propriei vieți?
Dincolo de plăcere, scrisul e ca o oglindă în care‑mi pot studia particularitățile caracterului. Scrisul e psihanaliză, terapie și un mod de a mă detașa complet de lumea de afară. Aici mă refer anume la scrisul de ficțiune, pentru că dacă scriam altceva, probabil nimic din ce am enumerat mai sus nu aș fi simțit. Deci e un proces aproape magic, în care dialoghez cu mine însumi și creez din nimic lumi întregi. Pe mine scrisul nu mă ajută să găsesc răspunsuri la marile întrebări ale vieții, ci, mai degrabă, să‑mi pun și mai multe întrebări. Cu asta devin mai curios. Iar curiozitatea e un instrument aproape salvator pentru o fire apatică și retrasă cum sunt eu. Le‑am mai spus cititorilor că părți din mine sunt prezente în fiecare personaj din ambele cărți. Deci fiecare personaj fictiv m‑a ajutat să înțeleg mai bine o anumită particularitate a caracterului sau temperamentului meu. Deci mult mai multe poți afla despre scriitor citindu‑i cărțile decât dacă ai sta cu el de vorbă la o cafea.
În plus, scrisul e un soi de mașină a timpului. Deseori călătoresc în timp scriind și apuc să‑mi repar vechile greșeli, să evit a‑i răni pe unii oameni dragi. Desigur, totul e pură imaginație, dar, chiar și așa, exercițiul acesta îmi face bine. Țin minte cum anul trecut, după ce am dat manuscrisul celui de‑al doilea roman la editură, am stat singur în odaie și mă întrebam: care‑i rostul să scriu romane, când sunt deja zeci de mii de cărți bune prin librării? Care‑i rostul să‑mi sacrific timpul, știind că nici măcar un ban decent nu poți face scriind cărți? Doar un răspuns îmi tot venea în gând. Un răspuns‑întrebare: bine, dar care‑i rostul să fac orice altceva?
Ivan din Montana e un personaj complex și foarte bine lucrat, de altfel, ca și întreaga țesătură narativă. E parte din tine sau tu parte din el? M‑a impresionat, în mod deosebit, cât de stăpân pe situație se simțea protagonistul în străinătate și oripilat acasă. În ce mod aceste două locuri – străinătatea și acasă – fluidizează unul din/în altul și inluențează personalitatea umană?
Ivan Josan este un personaj dezrădăcinat. Pentru el cuvântul casă și, mai ales, sintagma casă părintească și‑au pierdut sensul. Mi‑a fost relativ ușor să‑l construiesc, pentru că mă reprezintă în proporție de două treimi. Ba, mai mult. În cei 13 ani trăiți la baza PMS‑130 din orașul Bender, ne‑am mutat cu traiul în trei vagoane, și nu unul, cum i s‑a întâmplat lui Josan. După asta am locuit în două apartamente și, în final, părinții au cumpărat o casă prin 2004 (la nici un kilometru de la bază). În acea casă am trăit încă patru ani și apoi am plecat la facultate, la Chișinău. Acum mă întreb: pe care dintre cele șase locuințe în care am crescut o pot numi casă părintească? Nu știu. Din cauza asta, atât pentru Ivan, cât și pentru mine, casa înseamnă întregul Bender (iar pentru mine și Chișinăul, unde am trăit încă zece ani, până să plec din țară). Acest mutat de la o casă la alta m‑a făcut foarte adaptabil în locuri noi. M‑a ajutat să nu mă atașez prea mult de lucruri. M‑a făcut cumva mai cosmopolit.
Pentru Ivan (dar și pentru mine) orașul natal e locul unde a fost traumatizat, distrus, iar străinătatea – locul unde a fost nevoit să se reinventeze ca să poată supraviețui. Plecarea peste hotare i‑a oferit șansa să privească trecutul dintr‑o parte și să‑l înțeleagă mai bine. Am impresia că dacă voi reveni vreodată în Moldova, am să revin cu senzația că înțeleg această țară și oamenii ei mult mai bine decât până la plecare.
Ai vreun personaj pe care‑l consideri nedreptățit, căruia trebuia să‑i oferi mai mult timp și mai multă atenție?
Bineînțeles, acum, când îmi frunzăresc ambele romane, după ce au fost tipărite sute de exemplare, aș vrea să schimb paragrafe întregi și chiar să dau alte nume personajelor. Cred că o carte poate fi perfecționată la infinit. Nu în zadar unele capodopere ale literaturii universale au fost lucrate timp de decenii. Și nici atunci autorii lor nu erau perfect mulțumiți, iar criticii găseau ceva care să nu le placă. Literatura e, poate, una dintre cele mai subiective lucrări ale omului. Același text poate să placă și poate stârni repulsie, poate fi apreciat de unii pentru calitatea lui și blamat de alții pentru superficialitate.
Dacă aș da timpul înapoi, când scriam încă Montana, cred că aș povesti puțin mai multe despre Gheorghe Josan, tatăl protagonistului. Mi se pare că l‑am pus să facă anumite lucruri importante fără să dezghioc ce a stat la baza acestor acțiuni. Aș spune cu mai multă convingere că Gheorghe a fost un om bun. Aș povesti despre copilăria lui și despre planurile pe care le avea pentru familia sa. Pentru că avea planuri mari.
I‑aș oferi mai multă atenție și Ninei Roibu, din Adâncuri Incolore. Ea e personajul colectiv al multor femei din Moldova care sunt supuse violenței în familie. Aș fi încercat să sap mai adânc în sufletul ei și să o las să vorbească, să explice de ce a îndurat bătăile și înjosirile soțului. Pentru că la mijloc nu este doar frica. E ceva mai mult.
Dacă ar fi să alegi un motto care să te reprezinte, care ar fi acela?
Aveam mai multe maxime latinești care‑mi plăceau în trecut. Acestea s‑au tot perindat pe parcursul vieții, până se întâmpla ceva care mă făcea să înțeleg că fraza cutare sau cutare nu se aplică în cazul meu. Există totuși un adevăr care, pentru mine, și‑a demonstrat eficiența în timp: să nu am așteptări mari de la nimeni și de la nimic. Când apare nevoia, încerc să acționez, dau tot ce pot mai bine, cer ajutor, spun, strig și fac, iar după asta revin în lumea mea strâmtă și‑mi țin așteptările la cel mai jos nivel. Înțeleg că nimeni nu‑mi este dator cu nimic. Așa, am impresia, dezamăgirile mele nu vor fi prea dureroase și nici succesele prea îmbătătoare. Atitudinea asta mă ajută să privesc totul mai lejer, fără prea multă seriozitate și mă face chiar să râd, la cât de absurdă poate fi uneori viața.
Alexandru, îți mulțumesc foarte mult pentru timpul oferit și pentru sinceritate. Să știi că aceste întrebări mi le puneam și eu după ce finalizam de citit romanele tale. Erau niște piste de interpretare a textului literar, în general, și o raportare a mea personală la spațiul nostru basarabean, la bucata de Transnistrie unde am copilărit și de unde îmi sunt bunicii de pe tată. În acest fel, romanul Montana a deschis niște răni profunde, uitate, dar esențiale în devenirea mea. Să ai mult spor în ceea ce faci!
Mulțumesc, Nadejda!
