Mergeam în țara în care urma să fie război
Cristina Kanna: „Acum sunt în tranșee, la întrebări vă răspund după bătălie”
Cristina Kanna este o tânără pictoriță și graficiană născută în Republica Moldova, dar stabilită la Kiev. După invazia Rusiei în Ucraina, artista a revenit în țara natală.
Ce îți amintești din ziua în care a început războiul?
Împreună cu soțul m‑am refugiat în Moldova în ajun de 16 februarie. Am fost sunați de niște prieteni de la conducerea țării din Ucraina, care ne‑au prevenit că în data de 16 vor avea loc atacuri și ne‑au sugerat să plecăm. Așa cum nu s‑a întâmplat nimic nici pe 16, nici pe 17, am decis să revenim în Ucraina. Așa se face că pe 23 februarie, la 23:30, eu și soțul meu am urcat în autocarul Chișinău–Lviv, plin ochi de oameni. Soțul meu, încrezător că nu ne paște niciun pericol, a vrut să glumească și i‑a numit cu voce tare pe pasageri, inclusiv pe noi: „brigada sinucigașilor”. La urma urmei, mergeam în țara în care urma să fie război, a mai zis.
Pe la 3:00, deja pe 24 februarie, am coborât în orașul Ivano‑Frankivsk (la acea vreme, apăruseră deja primele știri despre exploziile din Mariupol). Din centrul orașului am luat un taxi spre hotelul unde trebuia să stăm, iar în momentul în care achitam cazarea pentru două zile, am citit cu voce tare știrea: „Explozii la Kiev”. Citeam și nu credeam. Nu am crezut până în ultimul moment. Credeam că e o farsă. Ne‑am instalat și imediat am început să cercetăm. Ne‑am uitat la toate canalele de știri posibile. Dar confirmarea nu a întârziat prea mult. Am avut‑o în fața ochilor – pe la ora 5:00, am văzut pe fereastră cum zboară avioane militare. Am încremenit în fața ferestrei, fixându‑mi atenția asupra oamenilor din stradă, care mergeau la muncă, cred, dis‑de‑dimineață. Se opreau pe rând, se uitau în telefoane și fugeau în toate direcțiile, fugeau la familiile lor, probabil.
Ne‑am întins în pat în stare de șoc, având încă speranța că totul se va rezolva cu bine. Că e doar o tentativă de manipulare. La ora 06:00 am ascultat discursul lui Putin, în care acesta declara război Ucrainei. Trăiam secvențe de film. Câteva minute mai târziu, pe aeroportul din Ivano‑Frankivsk, chiar lângă noi, a căzut prima bombă. Din toate părțile se auzeau țipete și plânsete de copii. Apoi, au căzut încă cinci. A început războiul. Nu a mai rămas niciun dubiu și nicio speranță. Fugim…
Când ai decis să revii în Moldova?
Până în acea zi teribilă, am locuit la Kiev, timp de mai bine de cinci ani, împreună cu soțul meu. Aveam de gând să ne stabilim cu traiul acolo, ambii fiind originari din Moldova. Am reușit să ne facem o mulțime de prieteni în toți acești ani. Ne simțeam de acolo, totul ne devenise familiar, limba, oamenii, munca, orașul. Deja pe la începutul lunii februarie 2022 se vorbea despre o posibilă invazie a Rusiei. Lumea glumea, oamenii râdeau planificându‑și acțiunile în cazul unui atac. Și noi ne gândeam la aceasta, dar ne gândeam, inițial, cu seriozitate. Pe 13 februarie, ne‑am întâlnit cu mai mulți prieteni de‑ai noștri, ca să ne luăm rămas‑bun. Pentru orice eventualitate. Deja pe 14, după‑amiază, unul dintre prietenii noștri, care lucra în structurile de stat, ne‑a spus la telefon: „Iar acum, fără glumă, insist să împachetați tot de ce aveți nevoie și să părăsiți urgent țara”. Pe 15 februarie eram deja în Moldova. După cum se știe, războiul nu a început chiar pe 16 februarie. Am respirat ușurați și am decis să ne întoarcem în Ucraina, ocolind, prin Ivano‑Frankivsk. Știi ce a urmat după…
Te‑ai întors singură sau cu mai mulți prieteni?
Am plecat împreună cu soțul, cu două valize. Dar din prima zi, când am ajuns în siguranță, îi primeam la Chișinău pe prietenii noștri, pe colegii lor și pe copiii acestora. Căutam apartamente pentru a‑i găzdui, le‑am oferit tot ajutorul necesar. În următoarele 20 de zile ne‑am întâlnit în biroul partenerilor noștri din compania „Smartdata”. Acolo puteam să‑i întâlnim pe refugiați și să organizăm colectări de fonduri financiare și medicale.
Ce mai știi despre prietenii, colegii tăi care au rămas la Kiev?
Majoritatea prietenilor mei nu au putut rămâne în străinătate pentru o perioadă mai lungă de timp. Cu prima ocazie, cu toții s‑au întors la Kiev și refuză să mai plece. Ei continuă să facă donații către diverse fundații ori de câte ori au posibilitatea. Iar cei care se află în străinătate vorbesc despre război în toate modurile posibile – unii ies cu un banner în centrul orașului, alții organizează tot felul de evenimente cu tematică ucraineană pentru a strânge bani, pe care îi trimit apoi Forțelor Armate ale Ucrainei.
Au trecut mai bine de 600 de zile de la invazia Rusiei în Ucraina. Cum îi vezi pe ucraineni, ca popor, ca luptători?
Am să vă povestesc o întâmplare care spune totul despre acest popor, despre determinarea lui, despre patriotism. În ultimii trei ani, compania în care lucram la Kiev a colaborat intens cu o altă companie, din Ivano‑Frankivsk. Am continuat colaborarea și după începerea războiului. În una din zile, în timp ce discutam cu Andrei, managerul acelei companii, despre niște detalii ce țineau de o comandă, primim de la el următorul mesaj: „Acum sunt în tranșee, la întrebări vă răspund după bătălie”. Noi nici nu bănuiam că el este pe front. El însă, fiind o persoană de decizie în companie, nu poate să lase baltă afacerea și, pe de altă parte, îi pasă și de țară, de aceea a ales să îmbine munca și lupta pentru libertatea Ucrainei. Ei bine, poporul acesta este invincibil.
Crezi că te vei mai întoarce la Kiev? Dacă da, în ce condiții?
Eu și acum trăiesc zilnic bucuria revenirii, simt acea senzație a întoarcerii în locurile care mi‑au devenit atât de dragi. Sunt mereu cu gândul la momentul revenirii. Știu sigur că voi simți o durere acerbă, voi fi copleșită de dor. Voi vorbi cu orașul, îi voi mulțumi că este atât de curajos și că a rezistat. Îi voi spune cât de mult mi‑a fost dor. Acest lucru se va întâmpla cu siguranță, după victoria Ucrainei. Foarte curând.
În ce fel ți‑a influențat războiul pictura?
Cu jumătate de an înainte de începerea războiului, într‑una din zile, am simțit brusc un impuls și am luat o foaie neagră să desenez. Am avut un anume presentiment și l‑am transpus pe hârtie. După aceea, mult timp am încercat să descifrez ce mi‑a reușit, dar n‑am putut, așa că am ascuns lucrarea într‑un sertar. Când am dat de ea, deja după declanșarea războiului, am privit‑o și m‑am îngrozit.
Deseori arta prezice viitorul. Fiind un om foarte empatic și cu o sensibilitate aparte, artistul depozitează în el însuși toată informația care vine din jur. Cel mai adesea, fără să‑și dea seama pe deplin ce fel de sentimente s‑au acumulat în ființa lui, el le exteriorizează, folosind instrumentul pe care‑l mânuiește cel mai bine și care‑l exprimă pe deplin. Războiul este cea mai puternică și terifiantă acumulare de energie care poate afecta orice om, ca să nu mai vorbim de un artist. În cazul meu, războiul a vorbit în/prin mine cu cuvintele: „Acum ori Niciodată”. Pentru prima dată în viață, mi‑am închiriat un studio și am început să reproduc tot ce răbufnește în sufletul meu. A fost felul meu de a oferi sprijin și susținere cauzei ucrainene.
Cum crezi, care este rolul artei pe timp de război?
Știam că pe timp de război rolul creației crește în progresie geometrică, iar ceea ce se întâmplă acum mi‑a demonstrat că arta este o modalitate de a supraviețui, de a trece prin tine aceste realități. Citind în fiecare zi despre moarte și văzând‑o cu propriii ochi, nu pot rămâne indiferentă și atunci îmi vine în ajutor arta. Pictez durerea, pictez suferința și neputința mea în fața acestui dezastru uman.
(Traducere din rusă de Elvira Moroșan)
