Dintru început voi spune că romanul Mariei Pilchin Lecția de rusă (Editura Paralela 45, 2026) este un diptic, fiind format din două miniromane cumva de sine stătătoare, Dezvățul și Învățul, care au însă, ca miez, ace-leași teme principale, și anume: deportarea basarabenilor în Siberia, în timpul prigoanei comuniste conduse de Stalin, și limba rusă; chiar dacă, în ceea ce privește al doilea ele-ment, lucrurile au stat cumva diametral opus. De menționat faptul că ambele povestiri au la bază întâmplări reale, inclusiv numele folosite în carte fiind cele reale.
Prima parte, Dezvățul, redă povestea Evdochiei Grigorievna Orlova (Popcova), o rusoaică din Basarabia, care, în ciuda origi-nilor sale rusești, ajunge, după moartea soțu-lui ei, Izot Orlov, fost proprietar de moară cu aburi, să fie deportată în Siberia, împreună cu tatăl său și cu alți basarabeni, în lotul lărgit al „chiaburilor”, adică al țăranilor înstăriți, fiind totodată despărțită de cele trei fice ale sale, care au scăpat de deportare datorită căsătorii-lor lor. Acolo, în pusta siberiană, deși împărtă-șește aceeași soartă cu restul deportaților, fiind bucătăreasă la o grădiniță, este privită cu ochi răi de către aceștia pentru că este rusoaică, fapt ce o aduce în situația de a învăța să se dezvețe de limba rusă și în general să se dezică de ori-ginile sale rusești: „De multe ori mi s-a părut că limba rusă îmi făcea rău. Nu fiindcă ar fi fost rea, ci fiindcă o auzeam în gura celor cu steluțe roșii ca pe un bici. Aceeași limbă în care mama îmi cânta când eram mică, aceeași limbă în care am citit poezii, aceeași limbă în care mi-am șoptit, cândva, iubirea. Și totuși, acolo, «vorbește rusește» înseamnă «porun-cește». De-aceea am început să vorbesc mai încet. Ba uneori, fără să vreau, am amestecat cuvintele. Îmi ieșeau din gură bucăți de limbă a țăranilor din Bineșeni, bucăți de rusă, bucăți de tăcere. Limba mea devenea și ea o depor-tată. Era un grai exilat. Nu mai avea casă”.
Iar pentru a-și desăvârși dezvățul de ori-ginile sale rusești, când s-a putut întoarce în Basarabia din Siberia, după moartea lui Stalin, în 1953, Evdochia s-a stabilit, alături de două dintre fiicele sale, a treia reușind anterior să ajungă în România, în sânul unei comunități de moldoveni. Nu și-a uitat nici limba, nici rădăcinile, dar, din dezgust și revoltă față de ceea ce ajunsese Rusia sovietică, a ales să se dezică de ele, să se mintă, poate, că este o basa-rabeancă sadea.
De cealaltă parte, în Învățul, avem poves-tea Evgheniei Nicolaevna Marchevici, o profe-soară de limba rusă dintr-un sat din Basarabia, care trece cumva printr-un proces invers față de Evdochia Grigorievna Orlova, în sensul că aceasta, basarabeancă pur-sânge, este depor-tată încă din copilărie în Siberia, împreună cu toată familia, și trăiește acolo până în preajma vârstei majoratului, cunoscând toate greutățile vieții de deportat în ținutul gerurilor fără de sfârșit. Asemenea Evdochiei, după moartea lui Stalin din 1953, se întoarce acasă. Dar cum și în R.S.S. Moldovenească conduceau, indirect, tot rușii, își dă seama că singura ei șansă pentru a avea cât de cât o viață decentă este aceea de a se face profesoară de limba rusă. Altfel spus, cu amărăciune în suflet, merge la facultate și învață limba poporului care i-a răpit copilăria și care acum îi ține în continuare viața într-o stare de subjugare ideologică: „Mama m-a tri-mis la Bălți să învăț la institutul pedagogic. Mi-a zis cineva că am șanse doar la filologia rusă și eu n-am întrebat de ce. Așa am făcut. Aveam nevoie de-o direcție, oarecare. Era cel mai apropiat institut de casă. Doar vreo două stații de tren. Eram studentă. În anul doi m-au chemat la școală să predau rusa. Era ceva iro-nic în asta. Limba care a fost instrumentul tăcerii noastre devenea acum mijlocul supra-viețuirii mele. Am acceptat fără să întreb de ce. Poate ca să rămân aproape de copii, poate ca să aud în zgomotul lor ceva din vocea mea pierdută de copil pedepsit și dus într-o închi-soare imensă de conifere și troiene. Poate din acest motiv n-am putut niciodată să aduc un brad în casă de sărbători. În adolescență am mâncat destui sâmburi de pin siberian, cât să-mi ajungă o viață. Aroma aceea de pădure rece nu mi-a adus niciodată Crăciunul, ci doar amintirea exilului”.
De altfel, povestea Evgheniei Nicolaevna Marchevici nu este doar povestea ei, ci a unei întregi generații de basarabeni care au fost nevoiți să învețe să trăiască pactizând cu dușmanul, cu ocupantul, a unei genera-ții care, chiar și după 1990, după căderea U.R.S.S. și după declararea independen-ței Republicii Moldova, nu a reușit să vadă lumina decât ca venind tot de la Răsărit, foarte mulți moldoveni mergând de bună-voie să muncească la Moscova, pentru a câș-tiga banii necesari unui trai decent într-o Moldovă tot mai sărăcită de politicile sovie-tice; a unei generații pentru care cea mai mare traumă a ajuns să fie trenul: trenul care i-a răpit de acasă și i-a dus în Siberia, ca deportați, trenul care i-a adus din Rusia îna-poi acasă, dar într-o țară ocupată tot de ruși, trenul cu care, mai târziu, mulți au plecat de bunăvoie înapoi în Rusia pentru a câștiga un ban în plus; trenul care aduce fiori reci la fiecare oprire în gară.
În fond, Lecția de rusă este un roman despre istoria reală, nu cea din manualele ade-seori măsluite, despre memorie, despre neui-tare, despre autoeducare, despre puterea de a depăși, la nevoie, bariere lingvistice, dar și de a ține piept, cu demnitate, ideologiei și ocupației asupritorilor. Iar chintesența acestui roman, cred eu, stă chiar în cuvintele pe care le-am ales și ca titlu al acestei cronici: „Memoria nu e doar ceea ce păstrăm, ci și ceea ce reușim să transmitem celor care vin…”
