Eu sunt un adolescent care se preface că e adult.
Țin cartea în mână, citesc titlul cu voce tare și-mi dau seama că este ca o rugăciune, o mantră existențială, un îndemn definitoriu. Verbul „a deveni” la modul conjunctiv accentuează o dorință și o nevoie omenească, amalgamând ideea de metamorfoză. O acțiune posibilă în viitor.
Scriitorul Constantin Cheianu face un exercițiu de sondare în sinele autentic. Pendulează cu măiestrie între jurnal, memorii și confesiuni. După ce, în 2025, apare M-a făcut mama existențialist. Jurnal, memorii, confesiuni, această carte poate fi receptată drept o continuare necesară, un epilog complex.
În Argument, autorul pronunță ideile care fundamenteză scriitura: „De data aceasta, accentul cade pe raportul dintre Eu și Sine, sau dintre «persoană și umbră», în terminologia lui Carl Jung”. Așadar, cititorul are cărțile pe față. Deschide cuprinsul și descoperă cele trei părți constituiente, toate captivante, formulate în cheie ludică: Psihicul meu, dușmanul meu; Aventura mea politică; Prietena mea, Inteligența Artificială.
Impresia pe care o lasă cartea este profundă. În primul rând, pentru că sunt născută în Republica Moldova și cunosc realitățile de aici. Nu-mi sunt străine mentalitatea băștinașilor, lâncezeala socială, transformările de pe scena politică. Deși, la început, naratorul se prezintă angoasat, totuși, reușește să apese punctele nevralgice ale omenescului din noi.
Mi se pare o lectură esențială pentru cei care vor să se cunoască. Experiența omului Constantin Cheianu se pliază pe cea a individului în formare. Fie că este un tânăr rătăcit și nesigur sau o persoană publică ajunsă apreciată și dată drept reper.
Tonul confesiv reprezintă punctul forte al cărții, curajos, fără stavile. Citind, empatizezi cu vocea narativă. Ți s-ar putea părea că asculți un amic trecut prin viață, pârjolit lăuntric de focul transformării. Amicul acesta nu este slab de fire, deși își găsește neajunsuri la tot pasul. Din contra, este un om puternic, care și-a revăzut viața, și-a acceptat-o așa cum este – fortuna labilis.
Într-un pasaj, Constantin Cheianu își compară parcursul existențial cu o scenă de teatru. Lucid, ironic și contemplativ, omul din carte este, mai ales, un om viu: „Am trăit atâtea clipe de extaz vrăjit de muzică, de cărți, de artă, de femei, m-am bucurat să fiu un om liber care spune ce gândește, am înțeles cu mintea mea lucruri esențiale despre viață, despre om, despre lume, mi-a plăcut să fiu o persoană onestă și autentică, m-au înduioșat și m-au adus la lacrimi faptele bune ale oamenilor, mi-a plăcut să râd și să-i fac pe alții să râdă, am cunoscut, ca jurnalist, succesul și popularitatea, am adorat animalele, câinii în special, mi-a plăcut să mă studiez pe mine însumi.
A fost o viață plină cu de toate, bruiată însă de ambițiile neomenești ale unei sensibilități rănite”.
De o tristețe și o împăcare compleșitoare, aceste pagini mi s-au deschis testamentar.
Mă gândeam la inserțiile din discuțiile cu AI-ul. Sunt potrivite? Au rost?
Da. Pentru că este o altă formă de sondare. Curajoasă. Devenirea, actul creației, visurile, decrepitudinea, fragilitatea umană sunt temele de tip ancoră ale acestei cărți.
Citită dintr-o răsuflare, cartea asta mi-a adus pe tavă câteva lecții de viață. Metaforic, ar fi un manual de educație morală, psihologică, spirituală, dar și civică, în formula filozofică din Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.
Țin să-i mulțumesc scriitorului pentru darul invizibil, și anume acela de a mă face să mă prețuiesc mai mult, să nu mă biciuiesc în dorința de a fi ideală, să devin cea care sunt cu adevărat.
O lectură terapeutică, până la urmă.
