O carte care are priză la un public străin trezește interes pentru literatura unei țări
Tatiana Țîbuleac: „Dacă aș mai avea niște timp cu tata, aș vrea să-l petrecem împreună muncind: să mergem la cules struguri și să facem vin”
Dragă Tatiana, îți propun să începem discuția de astăzi exact de acolo de unde ne-am despărțit toamna trecută. Botanica, fosta școală 32, cartierul în care a locuit Lastocika și de unde a zburat în lumea mare. Te-ai gândit vreodată, când mergeai la școală pe același traseu ca eroina ta din carte, că vei ajunge să scrii despre Chișinău pentru o audiență internațională?
Atunci mă gândeam doar cum să scap de matematică și de educația fizică, mă mai gândeam și la un băiat care îmi plăcea tare mult, dar care nu se uita la mine, dar ai dreptate, Botanica a fost pentru mine centrul Universului. Era locul pe care îl cunoșteam cel mai bine și care, probabil, mă cunoștea cel mai bine. Cred că este o afirmație valabilă până astăzi, deși sunt aproape douăzeci de ani de când am plecat din Chișinău. Am fost întrebată odată de un jurnalist spaniol dacă Botanica înseamnă pentru mine ce a însemnat Macondo pentru Márquez și i-am răspuns că înseamnă chiar mai mult – Botanica mea este reală, trăiește, nu a trebuit inventată. Cred că e chiar invers, ea m-a inventat pe mine! De câte ori vin la Chișinău, încerc să ajung acolo și mă plimb măcar o oră printre blocuri, printre castani, pe lângă balcoanele cu mozaic albastru, care încă mă fascinează exact ca în copilărie…
Devii Lastocika?
N-am încetat vreodată să fiu Lastocika. Sunt mai bătrână, mai puțin timidă, nu mai port acele funde ridicole în păr (tu aveai funde roz, dacă îmi amintesc bine), dar în esență sunt același copil, care e mereu în căutarea unui ungher în care să se ascundă. Care citește și scrie, dar de fapt ar vrea să facă cu totul altceva.
Toamna trecută te-ai întors la școală după mulți ani, ca să lansezi noul roman, Când ești fericit, lovește primul. Am fost împreună la acea întâlnire, a fost nemaipomenit că a venit atâta lume, chiar și foști colegi, profesori, fosta noastră directoare. Sunt curioasă dacă colegii cu care ai crescut și care azi îți citesc cărțile îți scriu, te contactează. Te laudă sau te critică?
Și una, și alta. Este imposibil să fii pe placul tuturor și nici nu mi-am propus acest lucru vreodată. Poate doar un pic, la început… Depinde și de critici. Dacă cineva este furios pe un personaj al meu, cum s-a întâmplat cu Mila sau cu Tata din ultima carte, într-o oarecare măsură mă bucură acest lucru. Înseamnă că e un personaj întreg, convinge, trezește o emoție. Mă simt norocoasă ca scriitoare că până acum am avut parte de cititori care au făcut diferența între literatură și viața reală. Mi-am amintit acum că acea întâlnire, despre care vorbești, a fost moderată de o fostă și bună colegă de clasă, care a devenit profesoară de limba română în școală. Mi s-a părut un lucru extraordinar. Au fost așa, câteva straturi de emoție – o carte născută în acel loc, o fetiță care a scris, alta care îi învață pe elevii ei ce înseamnă literatura. Eu zic să-i pomenim de bine aici pe Ala Radu și pe toți profesorii de literatură din toate școlile din lume, fără de care cărțile noastre s-ar prăfui, care și pe unde.
Cât de greu ți-a fost după două romane de mare succes – Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă – să scrii Când ești fericit, lovește primul?
Dacă a fost greu – și a fost –, explicația nu ține neapărat de succesul romanelor anterioare. Greul a venit din abandonarea totală a scrisului și din neîncrederea în importanța lui. La un moment dat mi s-a părut că pot trăi fără scris, a fost o aroganță. Au fost perioade îndelungate în care nu m-am apropiat de calculator, după ce, timp de mulți ani, scrisul a fost o parte vitală a vieții mele. Am scris la serviciu, am scris de nevoie, am scris când nu am putut face nimic altceva. Când m-am mutat în Franța, am scris ca să păstrez legătura cu limba română. Apoi, după apariția Verii, am scris din convingerea că anumite povești trebuie lăsate pentru cei tineri, lăsate în scris. Dar de la ultima carte au trecut șapte ani și am simțit asta. Este prea mult chiar și pentru un om care face o muncă mașinală, cu atât mai mult pentru un scriitor. În șapte ani s-au întâmplat lucruri care m-au schimbat și toate au trebuit să încapă în scrisul meu de acum.
Cum definești tu succesul?
Consider că succesul este diferit pentru un cititor și pentru un scriitor. Pentru cititor, o carte de succes este o carte vizibilă, premiată, tradusă, o carte care vinde. Cititorul judecă produsul final și impactul acestuia asupra lui. Pentru scriitor, succesul este mult mai personal. Ține de frenezia sau chinul cu care a scris, de transformarea pe care a trăit-o el scriind. După o carte de succes, cititorii așteaptă una și mai bună, pe care să o citească cu aceeași emoție ca pe prima, un lucru aproape imposibil. Ca scriitor, nu poți încerca să reproduci succesul cărții anterioare. Dacă faci asta, scrii pentru a satisface niște așteptări, iar acesta este din start un drum al pierzaniei. În Când ești fericit, lovește primul m-am apropiat de personajele mele mai mult ca oricând, iar această apropiere mi-a schimbat și modul de a scrie. Sper ca cititorii să poată simți acea intimitate în paginile cărții.
Știu că tatăl tău se bucurase enorm pentru succesele tale. Cum crezi că ar fi citit el ultimul volum, în care figura paternă primează, față de Vara, în care o avem pe cea maternă. Ce crezi că ți-ar fi reproșat?
Am răspuns la această întrebare când cu convingere, când cu îndoială. Ce să spun? Tata avea mereu ceva de reproșat, tuturor. Totuși, în discuțiile noastre despre literatură am găsit mereu locuri comune. A reușit să citească primele trei cărți pe care le-am scris. Fabule l-a bucurat. Vara i-a plăcut mult. Grădina i s-a părut importantă, deși mi-a spus că el ar fi fost mai tranșant. Cred că și această ultimă carte i-ar fi plăcut. Ar fi zâmbit. Ar fi citit-o de două ori, abia a doua oară cu ochi de tată. Ar fi înconjurat neapărat toate greșeluțele cu un creion negru. Când scriam această carte, aveam aproape o obsesie să redau amintiri din viața noastră cât mai viu, colorate, calde, prețioase, așa cum le-am trăit. Iar tata să se plimbe printre pagini frumos și tânăr, în cămașa lui galbenă.
Există vreun subiect despre care regreți că nu ai apucat să vorbești cu el?
Am multe regrete legate de el, dar nu sunt regrete intelectuale. Tocmai că discuții despre „lume” am avut multe, ne-a fost mai ușor să ne ascundem în spatele temelor importante decât să vorbim despre ce ne durea cu adevărat. Dacă aș mai avea niște timp cu el, aș vrea să-l petrecem împreună muncind: să mergem la cules struguri și să facem vin. Să mă învețe să fac colțunașii lui vestiți. Să mă învețe să înot, iar eu să-l învăț engleza. Am fost o familie în care nu cuvintele mari au lipsit, ci lucrurile mici făcute împreună. De multe ori, când spun asta, îmi zvâcnește un pic inima. Știu că sună a reproș și poate chiar este, însă nu mai vine de la o miluță, ci de la o femeie care îi seamănă din ce în ce mai tare. Aș vrea să-l pot întineri pe tata, să-i ușurez viața, să-i las timp de scris. Am făcut asta în carte.â
Crezi că tu ești o mamă mai bună decât a fost el tată?
Nu știu dacă sunt o mamă mai bună, cred că nu putem compara generația noastră cu generația lor. Unele lucruri le fac, clar, mai bine. Altele le fac chiar mai rău. În tinerețe nu înțelegeam asta – eram copilul care voia. Acum sunt părintele care trebuie să dea. Mi se pare extraordinar că pornind de la literatură putem începe o discuție între generații. Uneori, când le povestesc copiilor mei despre cum am crescut în anii ’80, îi văd contrariați și neîncrezători. Dar va veni și vremea lor să povestească.
Ai avut câteva turnee internaționale importante în ultimii ani – Spania, Polonia, Germania, Norvegia, Mexic, Columbia, SUA… Pe unde ai mai fost?
Am fost la Udine, unde catedra de limba română a Universității a împlinit 40 de ani. Mi se pare extraordinar că în timp ce în Moldova limba română încă se numea „moldovenească”, într-un oraș mic din nordul Italiei studenții italieni învățau deja literatura română. Am ajuns acolo la invitația a doi oameni inimoși, Lia Faur și Alessandro Zulliani, amândoi profesori de limba română, care cu eforturi mai mult personale reușesc să organizeze an de an întâlniri cu poeți și prozatori români, dar și cu romaniștii care aduc literatura română în Italia.
Ce este diferit față de un turneu din România, de exemplu? Ca atmosferă, ca public.
Aceste întâlniri sunt pentru mine cel mai mare privilegiu al vieții de scriitor. Nu banii, nu faima, ci călătoriile și întâlnirile cu cititorii. Datorită cărților am ajuns în locuri în care nu am visat să ajung vreodată, iar ca scriitoare am putut să explorez țările altfel decât o simplă turistă. Fiecare traducere aduce propria perspectivă asupra poveștii, unică în felul său, și îmi amintește mereu că o carte poate avea mai multe chei de lectură, dincolo de cea pe care mi-am imaginat-o eu în timp ce scriam. Și pentru că mă întrebi despre România, trebuie să-ți spun că în acest an am avut în premieră și un turneu românesc. A fost unul dintre cele mai interesante, mai ales că am reușit să-i aduc în România și pe copiii mei, cu care, sinceră să fiu, am redescoperit-o. M-a emoționat tare mult să văd atâta lume la evenimente, le mulțumesc tuturor celor care și-au făcut timp să vină și să mă asculte, să-i dea o șansă Milei! Le mulțumesc generoșilor moderatori-prieteni pentru cuvinte și răbdare, dar mai ales minunaților cititori și cititoare care au venit cu zacuscă, dulceață de trandafir, bujori și alte frumuseți. Ceea ce au în comun întâlnirile cu cititorii din lumea întreagă este faptul că ei rezonează cu emoțiile, nu cu geografia. Semănăm mai mult unii cu alții decât credem.
Din România te-ai întors și cu două premii importante pentru Când ești fericit, lovește primul – premiul Radio România Cultural pentru proză și premiul Observator Lyceum.
Sunt două premii care mă onorează mult și care m-au bucurat și mai mult. Chiar și nominalizările la aceste categorii sunt pentru mine premii în sine! A fost un an bogat în cărți foarte bune. Pe unele le-am citit, pe altele urmează, vara aceasta. Mă simt norocoasă că cititorii și juriul au ales cartea mea. Le mulțumesc și pe această cale.
Ce ai simțit pentru prima dată când te-ai văzut pe un afiș în străinătate?
Frică. Eram la un festival în Franța, unde, desigur, trebuia să vorbesc în fran-ceză. Francezii sunt cititori minunați, dar taxează orice greșeală, cu atât mai mult când ești scriitor și se presupune că ar trebui să ai mai multe cuvinte decât cei care te ascultă. Îmi amintesc că am vorbit foarte sec, deși moderatorul avea multe întrebări despre poezia romanului. În schimb, a doua zi am avut o întâlnire cu elevii unui gimnaziu și a fost extraordinar. Au vorbit mai mult ei.
După întrebările adresate, care crezi că ar fi subiectele-cheie de interes pentru publicul străin? Rămân problemele legate de identitate și de sechelele istoriei interesante pentru acest public?
Nu cred că publicul „cere” ceva anume de la scriitorii noștri, de la oricare scriitor de fapt. Un scriitor poate să-și scrie cărțile neieșind din casă, însă scrisul lui, dacă este convingător, va transcende granițe, limbi, culturi. Întrebările care contează cel mai mult – despre iubire, pierdere, ambiție, memorie, sentimentul de apartenență – sunt universale. Un roman poate începe într-un loc anume, dar, dacă este suficient de sincer, le poate vorbi cititorilor de pretutindeni. Mai degrabă, cred că se întâmplă invers – o carte care are priză la un public străin trezește interes pentru literatura unei țări. Cred că temele identitare au devenit mult mai centrale în literatura din Europa de Est decât erau în urmă cu un deceniu. Războiul din Ucraina a readus în prim-plan multe dintre aceste problematici. Scriitorii se întreabă din nou ce înseamnă să aparții unui loc, în ce măsură ne modelează istoria și cum sunt afectate destinele individuale de evenimentele politice.
Inevitabil, vor apărea cărți motivate mai degrabă de ideologie sau propagandă decât de literatură. Totuși, cred că astfel de perioade pot da naștere unor opere extraordinare.
Când ar trebui un autor să apeleze la serviciile unui agent literar și cât de important este rolul acestuia?
Un agent literar poate face o diferență uriașă, mai ales dacă un scriitor dorește să-și construiască o carieră internațională. Cu toate acestea, agentul nu scrie cartea. Totul pornește, în cele din urmă, de la lucrarea în sine. Un manuscris bun este cel care deschide uși. Scriitorii români datorează enorm traducătorilor, care, de cele mai multe ori, acționează și ca agenți literari. Fără ei, în multe țări literatura română pur și simplu nu ar fi existat.
Ai apelat și tu la serviciile unui agent?
Da, de doi ani am un agent. Am fost nevoită să apelez la serviciile lui pentru că nu mă mai descurcam singură. Totuși, și succesul meu internațional se datorează în mare parte traducătorilor și editorilor care au crezut în mine și în cărțile mele.
Traducerile cărților tale au fost multe, inițial în alte limbi decât în engleză. Copiii tăi te-au putut citi până la varianta engleză?
Ar fi putut să mă citească în franceză, dar atunci erau prea mici. Alexandru, probabil, va citi vara aceasta. L-am văzut mult mai interesat de ediția engleză, dar asta și pentru că este exact la vârsta la care cartea poate avea un impact. Sunt absolut liniștită la acest capitol. Cărțile mele vor ajunge la ei când va fi momentul potrivit.
Vara a fost tradusă, într-un final, după alte 19 limbi, și în engleză. Îmi amintesc cu câtă admirație te primea soacra ta la lansarea volumului în cea mai veche librărie din centrul Londrei, Hatchards. Nu te mai poŗi „ascunde în limba română” și acum te vor citi toate rudele, care nu au lipsit, nici ele, de la lansare în această primăvară, inclusiv copiii tăi, soțul și soacra. Ai avut un feedback de la ea, cel puțin?
Soacra mea a fost prima persoană din familie care m-a citit și chiar a învățat limba română ca să mă poată citi în original. Vorbesc de prima carte, Fabule moderne. Vara și Grădina le-a citit în limba germană. Cel mai mult mi-a fost frică de lectura soțului meu. Chiar mai mult decât de critici. Mă gândeam că dacă va citi și nu-i va plăcea, vom avea un moment dificil în relația noastră. Am trecut și de asta.
Spune-ne un pic despre volumul care stă de atâția ani în tine și pe care, în sfârșit, îl creionezi acum.
Am revenit la deportări, despre care vorbesc de mult timp, deși „revenit” nu este un cuvânt tocmai potrivit în această situație. Este o temă pe care nu am lăsat-o niciodată, doar am împins-o într-un colț al minții. De fapt, cred că povestea bunicilor mei deportați, a mamei, născută în Siberia, este fundamentul pe care îmi construiesc toate cărțile. Revin la tema dezrădăcinării instinctiv, iar faptul că toate personajele mele, chiar și atunci când sunt fericite, nu își găsesc niciodată locul, sunt mereu „între”, tot de acolo se trage.
Ne-ai putea recomanda lecturi de scriitorii basarabeni la aceste teme?
Chiar dacă nu este basarabeancă, aș începe cu cartea Aniței Nandriș-Cudla, 20 de ani de Siberia, o carte care ar trebui studiată în școală. Din ficțiune ar mai fi Tema pentru acasă de Nicolae Dabija, o poveste mai ficțională. Am auzit de O progenitură dușmană de Nicolae Negru și știu că recent a apărut cartea Mariei Pilchin, Lecția de rusă. Sunt amândouă pe lista mea pentru această vară. Mi-aș face neapărat timp să văd seria de filme documentare Expedițiile Memoriei a Violetei Gorgos și extraordinarul film Siberia din oase, realizat de Leontina Vatamanu și Virgil Mărgineanu. Și, desigur, un spectacol de neratat – Dosarele Siberiei, în regia lui Petru Hadârcă.
