Nimic nu este întâmplător în această viață
Fritz Curzon: „Părinții adoptivi se cunoșteau cu părinții biologici”
„Nimic nu este întâmplător în această viață”, mi‑am zis atunci când mi‑a telefonat fiul, Lucian, care trecuse cu traiul din Shrivenham în orașul Stroud, Marea Britanie, și care a mers să joace tenis la un club sportiv de acolo. Partenerul său de tenis, un domn de vreo 70 de ani, l‑a întrebat cum îl cheamă și de unde e. Când a auzit că e din Moldova și, mai ales, din Chișinău, i‑a spus: „Și mama mea e născută la Chișinău. O chema Maria Cebotari”. Această întâlnire atât de interesantă s‑a întâmplat la începutul anului trecut, 2023, iar Fritz Curzon, căci despre el este vorba, fiul mai mic al celebrei Maria Cebotari, urma să vină la Chișinău, la prima ediție a festivalului‑concurs de operă în numele mamei sale. Am mers la Teatrul de Operă și Balet să‑l cunosc și am convenit să îmi ofere un interviu atunci când voi veni la Stroud. Și iată că imediat după Crăciun, în 26 decembrie 2023, ne‑am întâlnit în casa fiului meu, Lucian Ghimpu, care a fost și traducătorul dialogului nostru.
Vă salut, stimate domn, și mă bucur foarte mult să vă revăd. A fost voia providenței, probabil, sa vă întâlniți cu fiul meu, ca eu astăzi să vă pot intervieva.
A fost o coincidență norocoasă.
Permiteți‑misă mă interesez de copilăria și viața dumneavoastră și a fratelui, Peter. Ce amintiri aveți despre celebrii părinți, Gustav Diessl și Maria Cebotari?
Din păcate, aveam doar un an și jumătate în 1948, când a decedat tatăl meu, iar în 1949 – nici trei, când a murit și mama mea, de aceea nu‑mi amintesc nimic, iar fratele, Peter, care e cu cinci ani și jumătate mai mare, sigur că are niște amintiri pe care apoi mi le‑a împărtășit.
M‑a impresionat foarte mult gestul dădacei dumneavoastră, Hedviga, care s‑a aruncat în Dunăre pentru că nu i‑ați fost încredințați ei spre adopție după decesul părinților. V‑a iubit foarte mult de a recurs la un asemenea gest?
Da, din păcate, e foarte trist că a ajuns la această decizie. Ea era foarte atașată de noi, copiii, iar părinților care ne‑au adoptat le‑ar fi fost foarte greu s‑o adopte, într‑un fel, și pe ea, adultă. Așa văd eu acum lucrurile.
Ce amintiri aveți cu dădaca?
Am anumite amintiri, așa, vagi. În 1947 mama a devenit solistă a Operei din Viena. Părinții au cumpărat o casă care era avariată de la bombardamente și, până la renovare, eram nevoiți să locuim într‑o garsonieră. Tata nu a reușit niciodată să locuiască în acea casă, el a murit cu un an înainte de renovare. Am trecut fără tata în casă, doar cu mama și dădaca. Bucătăria era la subsol și îmi amintesc cum împreună cu dădaca spălam vasele și cum odată ea a scăpat un vas din mână și m‑am bucurat foarte mult că nu eu am fost acela, care de obicei mai dădeam vasele pe jos.
Sigur că e trist că au plecat părinții atât de devreme și nu aveți amintiri cu ei. Cât de repede, după decesul părinților, aŗi fost adoptați?
Actul de adopție a fost semnat în 1953, dar noi ne‑am mutat în Anglia în 1952. La trei ani după decesul părinților. Părinții adoptivi se cunoșteau cu părinții biologici și chiar cu noi, fiindcă aveau vilă la Viena, unde veneau în vacanțe. În acei doi‑trei ani au fost mai mulți pretendenți pentru adopție, dar din cauza dădacei toți au eșuat. Ea îi respingea. Noi trăiam în vila pe care o cumpăraseră părinții noștri, sus, la mansardă, bucătăria era la subsol, iar între ele erau spații pe care le închiriam pentru a avea niște venituri pentru trai.
În ce localitate ați trecut cu părinții adoptivi și cât de greu sau ușor v‑ați adaptat?
Ne‑am mutat la Londra, zona Height, într‑o casa frumoasă cu o grădină mare. Nu țin minte să fi avut dificultăți cu adaptarea. Unicul impediment era că trebuia să învățăm engleza, noi fiind vorbitori de germană.
Cum a fost viața voastră cu noii părinți? Ați avut înțelegere, dragoste, afecțiune din partea lor sau pur și simplu vă creșteau?
Lucille Curzon, mama care ne‑a înfiat, a pierdut doi copii înainte să ne adopte și era foarte afectivă. Iar tatăl, Clifford, ca și mama Maria Cebotari, fiind un foarte mare pianist, era mai mult plecat în turnee și îl vedeam mai puțin. De aceea dădaca, Hedviga, a jucat un rol foarte important în viața noastră, pe timpul părinților naturali, fiindcă era mereu cu noi, deși mama, când revenea din turnee, ne drăgostea, ne pupa, simțeam căldura ei. În familia Curzon am avut o educație destul de strictă și mai era un pic legată de starea de spirit a tatălui. Era un perfecționist și foarte dedicat și tulburat când exersa la pian, și asta se răsfrângea și asupra stării noastre de spirit, asupra familiei în general.
Cum s‑a desfășurat viața voastră, a copiilor, ce a urmat?
Tatăl nostru, având un mare succes în plan artistic, a mers și în America în turnee, iar mama trebuia să‑l însoțească. Și, pentru ca noi să fim în siguranță, am fost trimiși la școli‑internat. Fratele, Peter, fiind mai măricel, a suportat mai greu tranziția, de aceea s‑a hotărât în familie să fie trimis la o școală în Scoția, care a fost fondată de un german, fiind mai mult axată pe activități fizice, cu urcări prin munți. Lui Peter i s‑a părut ciudat ca după ce am fost adoptați să fim trimiși la școli‑internat. Dar pe urmă a înțeles cât de importantă a fost pentru el acea școală, acel mediu. A fost un mediu propice pentru el. Eu, în schimb, am fost trimis la o școală în sudul Angliei, pe lângă Brighton, mai aproape de mare. După școala‑internat, am mers la o școală publică, apoi la universitate, dar în fiecare vară mergeam la casa de vacanță a părinților adoptivi, la Viena.
La Universitatea din Saxons, o clădire nouă din piatră roșie, o universitate destul de bună, am studiat un an. Apoi mi‑am rupt piciorul și, după tratament, am făcut istoria artelor la aceeași Universitate. Dar după absolvire, nu am practicat ce am învățat la Universitate, ci m‑am ocupat de fotografie.
Peter și‑a ales din start medicina?
Când eram mici și mama era la spital, la Viena, Peter deodată a dispărut de acasă. A fost găsit la spital, lângă mama, unde a ajuns de unul singur, la o distanță destul de mare de casă. Cred că acest caz l‑a și determinat să aleagă medicina. În școlile preuniversitare era foarte focusat pe știință, a făcut și un an de istorie, după care a mers la medicină, la spitalul „Sfânta Maria” din Londra.
Părinții adoptivi vă vorbeau despre părinții biologici?
Da, absolut. Cât de mult au putut ne‑au pus la dispoziție fotografii, articole, cărți. Mai greu a fost cu filmările, nu prea erau de găsit.
Cum a ajuns Peter în Noua Zeelandă?
Peter era un pic mai mare decât colegii lui, fiindcă a făcut și acel an de istorie, și de aceea a ales să meargă în Nepal, la poalele munților Himalaya, să facă voluntariat la o clinică britanică, unde a activat timp de trei ani. Când s‑a întors în Marea Britanie și a încercat să aplice la postul de consultant, nu găsea de lucru. Oamenii care erau direct de aici, din sistem, aveau prioritate. Găsind oferte în Noua Zeelandă, și‑a luat familia și a plecat. Lui îi plac foarte mult munții. Avusese o ofertă și aici, în Anglia, dar era un loc de câmpie și nu i‑a plăcut.
Cum a fost parcursul lui Fritz atât din punct de vedere profesional, cât și din punct de vedere personal?
La 34 de ani am cunoscut‑o, la Londra, pe Johanna, care mi‑a devenit soție. O perioadă am stat într‑o locuință micuță, care îi aparținea ei. Iar după ce tatăl adoptiv a decedat, ne‑am mutat în Height, Londra, ca să avem grijă de casă. Doi ani a durat ca să punem totul la punct. De la părinții Johannei au rămas multe lucruri, precum și de la părinții mei, și nu știam ce să facem cu ele, de aceea am fost nevoiți să căutăm o casă mai mare și am găsit‑o în Norfolk, mai la est de Londra și mai spre mare. Sigur că nu era cea mai deșteaptă soluție, fiindcă nu ne‑am prea gândit ce să facem cu acele lucruri și în general cum să ne organizăm familia ca să ne putem alege o casă potrivită.
Cât timp ați locuit în acea casă?
Părinții Johannei trăiau în vestul Londrei. După 10 ani, cât am trăit în acea casă, din 1984 până în 1994, a murit mama Johannei, iar tatăl rămânând singur, am hotărât să ne mutăm la Salisbury, să avem grijă de el. Aveam deja doi copii – Nicolas și Eva. Nicolas s‑a născut în casa tatălui adoptiv, iar în Norfolk s‑a născut Eva. Când ne‑am stabilit la Salisbury, copiii aveau peste 10‑12 ani. Am trăit 20 de ani și acolo, apoi copiii au plecat la universitate. Nicolas a făcut facultatea de biologie marină, iar Eva a făcut teatru specializat în sunet și a rămas la un teatru din Bristol.
(Continuare în numărul următor)
