Una din cele mai provocatoare idei cu privire la înțelegere este relația cu armonia: înțelegerea conduce la armonie, după cum știm cu toții. Să ne gândim la felul cum un copil ciupește corzile unei chitare. Se scot sunete disparate, simple zgomote. În schimb, după ce învață să cânte, după ce cunoaște notele și are o partitură, atunci când ciupește corzile va scoate sunete muzicale, un cântec. Înțelegând raporturile dintre lungimea corzii și înălțimea sunetului, genialul savant Pitagora a descoperit armonia existentă în lumea sunetelor.
Pe lângă legea raporturilor, Pitagora înțelege și legea intervalelor, care susține că există un raport bine definit, prin numere întregi, între intervale: astfel, 2:1 este o octavă, 3:2 este o cvintă, 4:3 este cvarta etc. El poate aplica aceste înțelegeri în mod universal, câtă vreme raporturile se mențin indiferent de materialul din care este construită o coardă. Materialul este schimbător, dar numerele sunt eterne, astfel că se poate aplica această descoperire la obținerea de beneficii medicale – se pot trata oamenii care suferă de anumite tulburări, astfel încât sufletul lor să ajungă din nou la armonie, să fie purificat cu ajutorul muzicii.
Latura practică a înțelegerii și armoniei muzicale urmărește, în mod eminent, la pitagoreici, obținerea extazului nu pentru simpla plăcere a ascultătorilor, ci pentru obținerea echilibrului ce vine din întâlnirea dintre înțelegere și armonie. Azi, relația aceasta s-a stricat; plăcerea este, în general, scopul suprem al activităților muzicale.
Cum totul este înțelegere, armonie, formă, putem exemplifica acest aspect prin intermediul matematicii: dacă lucrurile au forme, acestea din urmă pot fi definite prin numere. De exemplu, forma de pătrat corespunde numărului „pătrat perfect”, cum este 16, adică 4 x 4. Prin intermediul unor puncte, ca să avem o înțelegere intuitivă, se pot pune în evidență relații interesante, așa cum e cazul cu șirul de numere pătrate perfecte, ce se obține prin adăugarea de numere impare la pătratele perfecte (subliniez pătratele perfecte): 1 + 3 = 4 + 5 = 9 + 7 = 16 + 9 = 25. Se ajunge la numere dreptunghiulare (de care vorbesc, în lucrările lor, și Ptolemeu, Copernic sau Kepler), ce au laturile în rapoarte egale cu rapoartele dintre intervalele acordurilor muzicale: 2 (2:1, octava) + 4 = 6 (3:2, cvinta) + 6 = 12 (4:3, cvarta).
Înțelegerea este strâns legată de armonie nu numai în plan interior, sufletesc, dar și în exterior; lumea ca întreg, cosmosul pentru greci, este plină de armonie. Vom descoperi acest aspect dacă vom aplica teoria numerelor la sfera cerească, ajungând astfel la muzica sferelor (cerești) și la armonia sferelor. Să notăm în paranteză că, după cosmologia greacă, cosmosul este alcătuit din mai multe sfere, corespunzătoare corpurilor cerești. Pământul este în centrul lumii, în jurul său se mișcă Luna, pe o sferă proprie, apoi Mercur, pe sfera sa, Venus, pe sfera sa, Soarele, pe sfera sa, Marte, Jupiter, Saturn, culminând cu sfera stelelor fixe.
După filosofii greci, mișcarea de revoluție a corpurilor cerești produce un fel de șuierat, de murmur; acest sunet are o înălțime specifică ce depinde de rapoartele dintre dimensiunea orbitei, prin analogie cu vibrațiile coardelor. Această liră uriașă, cu coarde curbate în formă de cercuri, ascultă de legile armoniei: intervalul dintre Pământ și Lună are un ton, cel dintre Lună și Mercur are un semiton, cel dintre Mercur și Venus – de un semiton etc., până la Saturn, aflat la o terță minoră de sfera stelelor fixe.
Ce sunete emit corpurile cerești? În funcție de mărime și viteză, Do îi corespunde lui Jupiter, Re – lui Marte, Mi – Soarelui, Fa – lui Mercur, Sol – lui Venus, La este pentru Lună.
Am spus că înțelegerea conduce la armonie, așa cum vedem la vechii greci; dar, dintr-o altă perspectivă, se poate susține și că omul înțelege imensitatea lumii și realizează micimea sa. Această înțelegere, proprie modernității, are darul de a conduce nu la armonie, ci la înspăimântare, după cum vedem, paradigmatic, la Pascal, pentru care „tăcerea eternă a acestor spații infinite mă înspăimântă”.
Pentru autorul Cugetărilor, lumea nu mai este nicidecum un uriaș organism, cu suflet și corp, ci un mecanism de o factură cu totul specială, ce pune în centru ideea de infinit. Departe de a fi armonioasă și frumoasă, lumea ca univers este în primul rând uriașă, indefinită, infinită, nicidecum sferică, adică finită. Deși pune în centrul lumii omul, ca orice filosof modern, pentru Pascal, omul apare ca un fir de praf în raport cu imensitatea lumii ca univers. Tocmai această înțelegere a omului și lumii are darul de a ne înspăimânta, câtă vreme devine aproape imposibil să fie cunoscută.
Fie că privim în sus, spre cer, fie în jos, spre noi, vom găsi tot ceva infinit. Situat între două infinituri, omul are însă avantajul că este singura ființă care poate să înțeleagă acest aspect. Privind spre cer, omul nu mai aude muzica sferelor cerești. A încetat tocmai pentru că lumea ca univers este un uriaș mecanism, un fel de ceasornic bine reglat ce nu scoate nici cel mai mic sunet.
Această lume tăcută are darul de a ne înspăimânta pentru că înțelegem că are o altă structură decât lumea ca un cosmos: este deschisă, infinită, nicidecum sferică și scoțând sunete armonioase, pline de frumusețe, cum credeau vechii greci. Mai mult, pentru Pascal, ca și pentru alți moderni, tăcerea lumii ca univers este înspăimântătoare și pentru că nu mai auzim semnalele trimise de Creator; este ca și cum Creatorul ar fi fost eliminat. Dar liniștea noastră vine dintr-o atitudine stoică, de netulburare: tocmai pentru că înțelegem micimea omului în raport cu universul, putem fi liniștiți, netulburați. Deși scurtă, viața noastră este la un infinit depărtare de infinit.
