Mi-e aproape rușine

Început de august. Adevărul este că mi-e aproape rușine să spun că sunt în vacanța de vară, când în Ucraina și în alte zone ale lumii crimele continuă, victimele sporesc, războaiele nu par să se încheie, fiindcă nu este cum. Prietena mea ucraineancă, scriitoarea Oksana Stomina, pe care am cunoscut-o la Ziua Mondială a Poeziei, la Roma, în 2024, afirma cu gentilețe și generozitate că ucrainenii înțeleg că viața merge înainte pentru restul lumii, pentru ceilalți, chiar dacă Ucraina se găsește într-o situația atroce. Înșiși ucrainenii încearcă de fapt ca viața să meargă și pentru ei înainte, cu toate ale ei (bombardamente, victime, traume, disperare). Atacurile rusești cu rachete balistice continuă, dar în Ucraina au sporit festivalurile de literatură, teatru și alte arte, tocmai ca o reacție a lumii civilizate față de cea barbară. Foști oficiali occidentali și ruși încearcă acum să negocieze în background una-alta, măcar o încetare a focului, dacă pacea nu e încă posibilă. Nu cred că va ieși mare lucru din astfel de negocieri indirecte, din păcate. Ucraina are tot mai puține rachete antiaeriene, ceea ce o fragilizează la masa de negocieri, căci presiunea e uriașă. Singurul său atu militar sunt dronele și o armată antrenată și profesionistă. Pentru a comemora sutele de mii de victime, statul ucrainean a făcut proiectul unul Panteon Național. Vor încăpea aici sute de mii de victime?! Poate, doar simbolic. Sunt doar câteva frânturi din frământările lumii de acum, în apropierea noastră, a României. În toată hărmălaia politică românească de câțiva ani încoace (din 2024, să spunem), m-a obsedat povestea drobului de sare. Era o reacție pavloviană de fapt, de temere reală pentru țara mea (a noastră). Dacă soldații lui Putin ar invada brusc România (România actuală, cu dezastrul ei politic), cum ar sta lucrurile? Am și chestionat în acest sens, pe ici-colo, amici, cunoștințe, iar răspunsurile m-au neliniștit și mai tare, căci o sumedenie dintre cei întrebați mi-au mărturisit că ar fugi mân-când pământul din România, dacă ar veni din nou rușii peste noi. La nivel militar, România e mai fragilă decât o mimoză, fără tehnică militară avansată (doar acum începem să primim ustensile în acest sens de la cei care produc armament performant) și cu puțini militari profesioniști, antrenați. Există, dar sunt foarte puțini, o țară nu ar putea fi apărată doar de și cu ei. Pe ajutorul american ori european putem conta doar simbolic, dacă ar veni năpasta rusă peste noi. Nimeni nu va trimite mii de militari aici ca să lupte cu armata lui Putin în locul românilor. Prin urmare, tocmai de aceea îi urmăresc cu sufletul la gură pe ucraineni, în bătălia lor patriotică, îi admir pentru curaj și pentru asumarea morții pentru integritatea țării lor. Am tot spus-o: Ucraina nu e o țară perfectă, are destule hibe și belele de rezolvat când se va încheia războiul. Trebuie să își facă curățenie mare prin ogradă. Naționalismul ucrainean are logică și funcționalitate reală acum, în război, dar când va fi să se sfârșească războiul, ucrainenii ar trebui să fie mai deschiși în percepția asupra altor minorități și în tot soiul de alte chestiuni. Dar felul în care ei continuă să reziste îmi stârnește în mod statornic admirația. Le sunt recunoscătoare și fiindcă ei apără, de fapt, inclusiv România, în mod concret. România pe care majoritatea politicienilor noștri actuali (escroci, oportuniști, mercenari ori lași) nu știu să o apere.

Ruxandra Cesereanu