De-ai fi iubita mea,
nu ți-aș promite lucruri mari.
Lucrurile mari obosesc oamenii.
Chiar și pe Dumnezeu.
Te-aș duce să privești lucruri mici.
Forfota oamenilor în mijlocul orașului.
O potecă acoperită de frunze gălbui
sau un munte înălbit, iarna.
Pentru că vreau să înțelegi că nu urcăm
muntele ca să îl cucerim.
Ce prostie.
Muntele era acolo dintotdeauna.
Urcăm doar pentru a ajunge acolo sus,
de unde putem privi.
De-ai fi iubita mea,
cu siguranță am râde mult,
ca doi copii care încă nu au aflat
că lumea trebuie explicată.
Vom inventa aventuri din nimic.
Știi, oamenii au greșit mereu…
Au căutat lucrurile excepționale
ca să fie uimiți.
Au uitat că uimirea transformă lucrurile
simple
în lucruri extraordinare.
De-ai fi iubita mea,
te-aș duce într-o zi la mare.
Nu ca să vedem răsăritul.
Toată lumea vrea să vadă răsăritul.
Ci ca să văd cum lumina îți mângâie chipul,
pentru a-l ține în neuitare.
Și să ne minunăm că suntem acolo,
doi oameni
pe o bucată de piatră
pierdută printre miliarde de sori.
Iubind.
Privind.
Existând.
Imposibilul devenit real.
Și poate, într-o dimineață,
după o noapte în care lumea ar fi tăcut puțin,
ți-ai strânge lucrurile în geanta ta.
Eu aș sta într-un fotoliu prăfuit,
în spatele tău,
cu capul sprijinit în palmă,
fără să știu că urmează să aud fraza
pe care o căutasem toată viața.
Și ai spune,
mai mult pentru tine decât pentru mine:
„Tu-ți dai seama că noi am fost deja în Rai?”
Iar eu efectiv aș încremeni.
Pentru că sunt vorbe care nu se aud.
Te izbesc.
Aș spune probabil ceva banal:
„Tu îți dai seama ce ai spus acum?”
Iar tu ai zâmbi.
Pentru că oamenii care spun marile adevăruri
de multe ori nu știu că le-au spus.
Și eu, care citisem mii de cărți,
care încercasem să demonstrez totul în lumea
asta,
aș înțelege că îmi scăpase esențialul:
Raiul nu fusese pierdut.
Fusese neobservat.
De-ai fi iubita mea,
nu ți-aș promite eternitatea.
Cine poate promite așa ceva?
Nici măcar Domnul Zeu.
Te-aș cânta în cărțile mele,
în gândurile mele,
sperând că te voi eterniza,
cumva.
Sau, poate, aș putea face ceva mult mai
simplu.
Te-aș vedea
cu adevărat.
Poate asta este tot ce caută omul.
Cineva care, o dată-n viață,
să îi spună:
„Am fost acolo.
Te-am văzut”.
Pentru că nimic din ceea ce a fost văzut cu
adevărat
nu dispare.
Rămâne în lume. Pentru totdeauna.
O privire.
Un zâmbet.
Un trup minunat.
Un fir de iarbă tremurând sub apă.
O femeie care își strânge lucrurile într-o
geantă.
Toate rămân undeva.
Nu în timp.
Timpul dizolvă tot.
Rămân în uimire.
De-ai fi iubita mea…
poate nu aș face decât atât:
aș depune mărturie că ai existat.
Și că, pentru o clipă,
lumea a fost mai frumoasă decât putea
suporta.
De-ai fi iubita mea,
mi-ai spune
într-o zi:
„De ce cu tine
până și mersul la supermarket devine o
aventură?”
Și eu nu voi ști să îți explic.
Pentru că lucrurile importante, după cum
ți-am mai spus,
nu pot fi explicate.
Doar vom merge printre rafturi,
vom cumpăra lucruri de care nu avem
nevoie,
vânzătoarea se va îndrăgosti de glumele mele
și, pentru câteva minute,
acel loc banal va deveni al nostru.
Pentru că asta fac unii oameni.
Nu descoperă locuri magice.
Le transformă
prin uimirea luminoasă.
De-ai fi iubita mea,
ne-am iubi ore întregi.
Ca doi oameni care încearcă să uite că fiecare
e singur
în lumea lui.
Și nu pentru plăcere.
Sau nu doar pentru asta.
Asta am înțeles aproape de final.
Și, la un moment dat,
m-ai întreba:
„Unde ai învățat să faci dragoste așa?”
„Din filme”, aș răspunde.
Ai râde.
„Așa ceva nu se învață din filme.”
Și apoi n-ai mai spune nimic.
Am face asta pentru a ne spune unul altuia:
sunt aici.
Ești aici.
Existăm.
Împreună.
De-ai fi iubita mea,
am merge pe crestele munților.
Iarna.
Te-ai speria de moarte.
Și ai spune:
„Să îi spui mamei mele că am iubit-o”.
Iar eu aș zâmbi.
Și, mai târziu,
noaptea,
în poiana aceea minunată,
mi-ai spune, uimită,
că a fost cea mai frumoasă zi din viața ta.
Și într-o zi, vei vorbi cu prietenii tăi.
Vei zâmbi puțin.
Și le vei spune:
„Veniți să cunoașteți un om interesant”.
Iar eu voi protesta.
Normal că voi protesta.
Pentru că oamenii interesanți nu știu
niciodată că sunt interesanți.
Doar oamenii plictisitori sunt siguri de asta.
De-ai fi iubita mea,
te-aș duce prin muzee.
Am sta în fața tablourilor.
Mult.
Mult prea mult.
Până când paznicii se vor uita lung la noi.
Și tu mă vei întreba:
„Ce vezi?”
Iar eu voi spune:
„Nu știu”.
Pentru că asta e frumusețea.
Momentul în care nu mai știi
și rămâi doar în uimire.
Și după noaptea aceea de pomină,
când cosmosul ne va fi privit,
uimit și el,
vei spune,
cu acel zâmbet șăgalnic
al tău, doar al tău:
„Am un titlu nou
pentru romanul tău:
Oh, Dumnezeule!”
Te-aș duce prin orașe uitate,
pe străzi înguste,
prin piețe unde nimeni nu ne cunoaște.
Să vedem oameni.
Chipuri.
Povești.
Iubiri.
O lume întreagă care există fără noi.
Și am asculta
împreună
muzica magnifică.
După concert,
în mulțimea aceea,
îți voi întinde mâna,
mâna ta în palma mea,
și vei simți primul fior
pe care nu-l vei mai uita vreodată.
Și poate într-o zi mă vei întreba:
„De ce faci toate astea?
De ce vrei să văd și eu tot ce vezi tu?”
Și iarăși nu voi ști ce să răspund.
Pentru prima dată,
eu,
care am avut răspunsuri pentru toate
prostioarele lumii,
voi tăcea.
Dar târziu, mult mai târziu, voi înțelege.
Pentru că nu voiam să fiu singurul martor.
Nu se cade.
Nu e firesc.
Lumea e prea frumoasă ca să fie privită de
unul singur.
Trebuie să fie doi.
Unul care întreabă:
„Ai văzut?”
Și celălalt care răspunde:
„Da. Am văzut”.
Poate, asta este iubirea.
Nu să privească unul spre celălalt la nesfârșit.
Ci să privești aceeași lume
și să te minunezi că celălalt o vede lângă tine.
De-ai fi iubita mea,
ți-aș spune, probabil, de prea multe ori că ești
frumoasă.
O frumusețe obositoare.
Chiar insuportabilă.
Vei râde.
Vei da ochii peste cap.
Îmi vei spune că exagerez.
Dar undeva,
într-un colț ascuns al sufletului,
vei fi fericită.
Pentru că asta vrem toți.
Nu să fim admirați.
Nu să fim lăudați.
Ci să fim văzuți.
Și, într-o zi, vei înțelege.
Un vagabond
s-a oprit din mersul lui prin lume,
s-a uitat la tine
și a spus:
„Da.
Ai fost aici.
Te-am văzut”.
De-ai fi iubita mea,
te-aș asculta ore întregi,
pentru că fiecare are nevoie,
uneori,
să-i fie ascultate neliniștile.
Deznădejdile.
Și apoi va veni și acel moment.
Va veni cu siguranță.
Și cuvintele tale
mă vor cutremura:
„Când îmi vei spune să plec,
voi înțelege
și voi pleca…
Și apoi voi muri de dorul tău”.
De-ai fi iubita mea,
nu ți-aș promite că voi opri timpul.
Nimeni nu poate.
Dar, poate, aș putea face ceva mai simplu.
Să iau o clipă cu tine,
care altfel ar fi dispărut,
să o privesc,
să mă minunez de ea
și să îi spun:
„Rămâi”.
Apoi, într-o zi,
îmi vei spune, supărată:
„Ești un golan”.
Probabil, ai avea dreptate.
Dar, poate, ai zâmbi,
în gândul tău,
înainte să termini propoziția.
Și îmi vei spune, tot supărată:
„E pur și simplu gata”.
Dar totuși, îți vei șopti,
cu nostalgie,
uneori:
„Doamne, câtă uimire…”
Și din uimirea asta
te vei întoarce într-o zi
și îmi vei spune ceva
de mă voi cutremura.
Din nou.
„Ia aminte ce îți spun:
în toată lumea asta,
nu vei găsi o fată tânără și frumoasă
care să te iubească
cum te iubesc eu!”
Și deznădejdea
îți va umbri chipul.
De-ai fi iubita mea,
n-aș încerca să te fac nemuritoare.
Nimeni nu poate face asta.
Aș încerca doar
să scriu atât de adevărat despre tine,
încât,
după mulți ani,
cineva care nu ne-a cunoscut niciodată
să închidă cartea,
să rămână câteva clipe pe gânduri
și să șoptească,
așa, ca pentru sine:
„Așa trebuie să fi fost iubirea”.
De-ai fi iubita mea…
ai merge cu mine prin lume.
Și eu aș merge cu tine.
Doi martori ai aceluiași miracol.
(Fragment din romanul în lucru „Secția 15”)
