Există scrieri despre lectură care te fac să te simți vinovat că nu citești destul. Și există Ca un roman, eseul lui Daniel Pennac, care face exact contrariul. Îți ia vina de pe umeri, îți așază o carte în poală și îți spune, cu un zâmbet complice, că apropierea de un tom nu este o probă de rezistență, nici un exercițiu de disciplină, nici o îndatorire morală. E o formă de libertate. Poate tocmai de aceea volumul, apărut la Editura Arthur în 2021, rămâne atât de proaspăt. El nu predică despre cărți, el le redă oamenilor. O propoziție memorabilă vine aproape ca o declarație de independență: „Verbul «a citi» nu suportă imperativul”. Pennac îl așază alături de „a iubi” și „a visa”, verbe pe care nu le putem transforma, fără ridicol, în ordine. Aici se află miezul cărții. Frecventarea adevărată a paginii începe acolo unde încetează constrângerea. Nu poți obliga pe cineva să intre într-o poveste, după cum nu-l poți sili să se îndrăgostească din datorie. Poți însă crea apropiere, curiozitate, atmosferă. Poți citi cu voce tare. Poți istorisi. Poți lăsa un volum la îndemână, fără să îl transformi într-un test.
Pennac vorbește mult despre școală, dar nu cu superioritatea celui care deține soluțiile. El cunoaște din interior clasa, profesorii, adolescenții „refractari la lectură” și acel moment trist în care cărțoiul devine corvoadă. Diagnosticul său este sever și se referă la programe anacronice, biblioteci insuficiente, metode rigide, literatură administrată cu „pipeta analitică”. Într-un asemenea sistem, clasicii se prefac în „divinități școlare”, îndepărtate și solemne, iar elevul învață mai curând să se teamă de text decât să-l dorească. Eseul nu este totuși un rechizitoriu împotriva școlii, ci o pledoarie pentru o altfel de pedagogie, în care un profesor nu livrează interpretări gata ambalate. El mai degrabă devine „mijlocitor” al întâlnirii dintre lector și text, oferind, mai întâi, acel story, apoi analiza. Mai întâi plăcerea de a afla ce se întâmplă, apoi drumul spre autor, epocă, simboluri și sensuri. Pennac are încrederea că, odată împăcați cu literatura, adolescenții vor parcurge singuri această distanță.
La fel de frumos este apelul adresat bibliotecarelor: „Fiți povestitoare-magiciene, iar cărțile vor sări direct de pe rafturi în mâinile cititorului”. Imaginea pare desprinsă dintr-un basm, dar spune ceva foarte concret despre medierea lecturii. O bibliotecă vie nu este doar un spațiu al ordinii, ci și unul al seducției intelectuale. Produsele editoriale, care devin documente de bibliotecă, au nevoie de voci care să le însoțească, de recomandări personale, de mici istorii, de entuziasm. Uneori, o singură frază spusă la momentul potrivit poate deschide un volumaș pe care nicio listă obligatorie nu l-ar fi putut salva. Pennac insistă și asupra „desacralizării” cărții. Nu pentru a-i diminua valoarea, ci pentru a o scoate din vitrină. Fabricile de lumi ficționale nu sunt obiecte intimidante, rezervate inițiaților. Ele sunt „fructe ale celor mai nebune iubiri sau ale unor îngrozitoare furii”. Au fost scrise de oameni vulnerabili, orgolioși, pasionați, speriați sau îndrăgostiți. Pot fi abandonate, reluate, răsfoite, parcurse pe sărite. Pot fi iubite fără argumente savante și respinse fără remușcări. În celebra listă a drepturilor cititorului, Pennac legitimează tocmai această relație liberă și uneori capricioasă cu literatura. Unul dintre aceste drepturi este „dreptul la bovarism”, adică la acea abandonare fericită în ficțiune prin care imaginația mărește totul, nervii vibrează, inima accelerează, iar viața de fiecare zi capătă, pentru câteva ore, intensitatea romanului. Citim și pentru cunoaștere, bineînțeles. Citim eseuri, biografii, istorie, lucrări tehnice. Dar „fericirea de a citi” nu poate fi redusă la utilitate.
„Noi citim împotriva morții”, scrie Pennac. Formula poate părea solemnă într-o publicație atât de jucăușă, însă ea surprinde forța intimă a lecturii. Intrăm într-un univers imaginar pentru a prelungi vocile celor dispăruți, pentru a locui vieți pe care nu le vom avea, pentru a nu rămâne închiși într-o singură biografie. Și deschidem obiectul livresc, poate, pentru că ne simțim singuri. Solitudinea lecturii nu este însă pustie. Este o chietudine populată de personaje, fraze, întrebări și prezențe invizibile.
Ca un roman este, în fond, o carte despre încrederea în cititor, în profesor, în bibliotecar și, mai ales, în puterea poveștii. Nu ne cere să avem experiența literelor mai mult, mai repede sau mai „corect” în vreun sens tehnic. Ne amintește că lectura nu ține de organizarea timpului social, ci este, „precum dragostea, o manieră de a fi”. Iar un paginarium ales fără teamă și fără angajament poate deveni cel mai frumos cadou pe care ni-l facem nouă înșine.
