Odată ce am reușit să nu ajung stahanovist – erou al muncii comuniste, cu stegulețe, ordine și poze oficiale –, am descoperit o altă formă de eroism: Sisif al muncii capitaliste. Nu există tribune, nu răsună aplauze, nu există panouri luminoase. Doar eu, piatra și dealul invizibil al vieții cotidiene. Numai că, paradoxal, această anonimitate îți conferă noblețea pe care decorurile oficiale nu o pot oferi: libertatea de a fi ridicol, absurd și totuși consecvent.
Sisiful meu modern nu împinge pietre comandate și ordonate de partid, ci sarcini care se multiplică precum un virus invizibil: e-mailuri, rapoarte, facturi, responsabilități, mici crize, visuri neîmplinite și deadlineuri care nu mai au sfârșit. Însă, în această repetiție fără final, există o ironie subtilă: fiecare efort e simultan absurd și indispensabil. Fiecare piatră urcată poate cădea imediat, însă tocmai această posibilitate de eșec, cunoscută și acceptată, îi conferă eroismului modern o intensitate neașteptată. Și, zic unii, postmodernă și de sfârșit de istorie. Mă rog, lumea vorbește…
Și aici, ca la Gura Humorului sau în versul bacovian „O țară tristă plină de humor”, intervine chiar umorul – liber, subversiv, care nu exista nu era permis în comunism. În regimul comunist eroismul era grav, solemn, uniform. În capitalism, eroismul e autoimpus, improvizat, ironic: râzi în sinea ta, pentru că știi – nimeni nu te aplaudă – și că pietrele nu vor rămâne niciodată pe deal. Dar tocmai râsul acesta e semn de viață, de libertate și de conștiință: eroismul devine luciditate și joacă aiurea în același timp.
Sisif al muncii capitaliste nu este doar muncitor, nu este doar supraviețuitor, ci este eroul întregii condiții umane: împinge sarcinile timpului, împinge așteptările, împinge limitele propriei răbdări și ale propriei imaginații. Știe că viața nu e altceva decât o succesiune de pietre, mai ales cele aruncate precum în Biblie. Viața mai e și dealuri invizibile, eșecuri repetate și mici victorii anonime. Dar, mai presus de toate, cel neajuns erou învață să fie fericit în absurd: să privească la efortul său și să zâmbească, fără a pretinde recunoaștere și recunoștință, fără recompense.
Titlul acesta, Sisif al muncii capitaliste, nu este o laudă. Este o simplisimă declarație. Ba chiar și mai puțin: o constatare. Alții însă presupun că el ar aduce cu un manifest al libertății în mijlocul absurdității.
Însă noi să acceptăm că eroismul nu constă în glorie sau medalie, ci în conștientizarea că, oricât de efemeră și inutilă pare munca, ea are sens doar pentru că tu o faci, pentru că o recunoști, pentru că tu trăiești între piatră și deal, între absurd și ironie.
A fi Sisif în capitalism nu e o rușine, ci o revelație: ești erou nu pentru că lumea te vede, ci pentru că tu vezi absurdul, îl accepți și continui să-l împingi înainte. Și poate că tocmai aici se ascunde eroismul adevărat: să fii conștient, să fii liber și, totuși, să nu te oprești niciodată.
&
Prin urmare, dat fiind că am avut noroc să nu ajung stahanovist – erou al muncii comuniste, decorat cu ordine, medalii și zâmbete oficiale –, pot spune că sunt mulțumit de modestul titlu pe care mi l-am acordat personal: Sisif al muncii capitaliste. Nu există parade, nu există afișe, nu există protocol. Doar eu și sarcinile care revin zi de zi, ridicate cu efort, împinse înainte, deși, paradoxal, muncesc mai mult pentru libertatea de a nu fi admirat.
Titlul mi l-am acordat destul de ușor. Nu a fost nevoie de aprobări, de ședințe sau de consilii de partid. În comparație cu ex-comunismul ăla cu guler de biber, unde eroismul era obligatoriu și uniform, capitalismul oferă o libertate surprinzătoare: umorul. Și nu orice umor, ci unul absolut liber – ironic, autoironic, tăios și subversiv. Aici, titlul de erou nu vine cu recunoaștere oficială, ci cu acceptarea faptului că absurditatea muncii și a vieții poate fi privită cu zâmbet.
Sisif al muncii capitaliste nu are pe cine să impresioneze. Nu există plenare de partid cu goarne pionierești, cu laude, cu aplauze și cauze (pierdute). Există doar sensul muncii, resimțit în fiecare zi: ridicarea sarcinilor care, de multe ori, se prăbușesc imediat ce au fost urcate. Și tocmai această conștientizare, că efortul poate fi în van, însă rămâne totuși un gest al libertății, transformă titlul personal într-un trofeu nevăzut, dar autentic.
Mai mult, titlul încorporează umorul inevitabil al capitalismului: absurdul e liber, e vizibil, e aproape poetic și cu plusvaloare (asta în cazul că o fi existat, inițial, ceva valoare). În comunism, eroismul era grav, ritualic și uniform. În capitalism, eroismul este lăsat mai la o parte. Sisiful modern își cunoaște pietrele și râde în sinea lui, știind că unica glorie ce contează este cea pe care și-o recunoaște el însuși.
Astfel, titlul devine nu doar o definiție a muncii, ci și o metaforă a libertății: a fi erou în propria viață, fără nevoie de aprobări externe, dar cu umor, conștiință și acceptarea absurdului.
