Memoria colectivă nu mai trebuie să fie instrumentalizată de poliţia politică…

Emilian Galaicu-Păun: „Timpul nu mai avea răbdare cu securiştii de la Chişinău, dacă nu cumva, între timp, aceştia se reorientaseră spre cariera de businessman & „patrioţi de profesie”…”

Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB-ului și de la cine?

Nu-mi amintesc când, şi nici în ce circumstanţe, am auzit pentru prima oară cuvântul „KGB”, probabil pe-o ureche-mi intrase şi pe alta îmi ieşise, fără să-mi spună ceva. Ţin minte însă – să fi fost prin ’79? ’80?! – ce atmosferă sinistră s-a instaurat în şcoala noastră (nr. 1 din Chişinău, actualul Liceu „Gheorghe Asachi”) când au descoperit, într-una din toaletele (ar merita o discuţie aparte „folclorul toaletelor publice” din perioada sovietică!), inscripţii antisovietice & pro-româneşti. „Slăvitele organe” au întors şcoala cu fundul în sus şi în cele din urmă i-au găsit pe făptaşi – cel mai probabil, i-o fi turnat cineva dintre colegi. Brusc, cuvântul abstract „KGB” căpăta o consistenţă de temut, cât se poate de contondentă; cam pe-atunci am auzit şi de „GULAG” – or, un cuvânt a tras după el celălalt cuvânt, şi vai de capul celor care au păţit-o fiindcă nu şi-au putut ţine gura. (O anecdotă politică din acea epocă: Cică L.I. Brejnev este întrebat ce hobby are. „Colecţionez bancuri despre Brejnev”, răspunde Leonid Ilici. „Şi aveţi multe?” „Încă puţin şi inaugurez cel de-al patrulea lagăr de muncă!”)       

Care e primul lucru ce vă trece prin minte când auziți pronunțându-se numele KGB-ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?

De la 7 ani – noroc însă de cei şapte ani de-acasă, petrecuţi în casa bunicilor mei din satul Unchiteşti, Floreşti – şcoala a avut grijă să facă din noi cetăţeni sovietici: octombrei, pionieri, comsomolişti, aşa că la acea vreme numele KGB-ului numai revoltă nu ne stârnea. Mai degrabă, dădea senzaţia unui monolit de temut, peste Partid & Stat, cu care este mai bine să nu te ciocneşti niciodată şi nici să nu ai de-a face (căci pe turnători nu-i respectă nimeni). Deja în facultate, chiar la începutul anilor ’80, lucrurile erau limpezi pentru oricine gândea cu capul lui – KGB era poliţia politică, aşa că s-a zis cu „libertatea cuvântului & conştiinţei”, iar cei care-şi mai făceau iluzii o păţeau negreşit (de pildă, compozitorul Ion Macovei & artistul plastic Andrei Sârbu, internaţi la un moment dat în casa de bolnavi mintal de la Costiujeni – a se vedea volumul de memorii al Antoninei Sârbu, Atelierul din stradaPatrice, Arc, 2020, din care citez: „Ceea ce vedeam acolo, în spital, întrecea orice imaginaţie. (…) Erau foarte mulţi bolnavi grav: unii strângeau bixuri pe jos şi le fumau, alţii cântau, unii erau chiar periculoşi. Andrei obişnuia să iasă la poartă şi să mă aştepte (…) La spital era internat în acea perioadă şi compozitorul Ion Macovei, care găsise în Andrei un sprijin, un prieten la nevoie.”).     

În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odessa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români, sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de-a intra în vizorul KGB-ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându-vă primejdiei de-a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?

Trenul spre Odessa pleca la 6 dimineaţa, mă trezeam pe-aproape de 5 şi, tiptil, să nu-mi scol din somn părinţii, o tuleam – pe jos, căci la acea oră nu circula niciun transport – spre gara feroviară. La 9 fix coboram la Odessa, iar peste vreun sfert de oră eram – de regulă, mai mulţi inşi veniţi cu acelaşi tren – la librăria „Drujba”, unde luam cu asalt rafturile cu literatură română. (Nu că n-ar fi existat o librărie „Drujba şi la Chişinău, dar aici se găseau mai cu seamă cărţi în limbile maghiară şi mongolă – sic!) Ne făceam plinul fiecare după cum se orienta mai bine – la mare căutare erau DEX-ul, apoi Istoria literaturii… lui G. Călinescu, dar şi studii de Iorga, Xenopol ş.a. Pentru mine, prioritatea nr. 1 erau cărţile de poezie, apoi seria Romanul secolului XX şi Colecţia Globus de la Editura Univers şi, selectiv, cărţi din Biblioteca pentru toţi de la Editura pentru Literatură (abia peste decenii aveam să aflu că părintele acesteia este cărturarul Mihai Şora). Eram pe cont propriu – doar de vreo 2-3 ori am plecat cu cineva, de regulă cu fratele Fidel –, nu cumpăram cărţi „de vânzare”, cum se mai întâmpla, şi nici nu veneam cu liste de titluri comandate de colegi (cu banii jos). Îmi făceam, de pe-atunci, biblioteca mea (& lecturile mele, se-nţelege, drept care frecventam cu asiduitate Biblioteca Naţională – pe atunci, de Stat „N.K. Krupskaia” –, sala de „Literatură universală”); nici gând că aş putea „face un ban” cu traficul de cărţi! Din când în când, pe peronul gării din Chişinău făceau razie unii profesori mai zeloşi de la Universitate, sculaţi şi ei cu noaptea în cap, ca să-i prindă pe studenţii „naţionalişti” în flagrant – formal, pe motiv că se pregătesc să chiulească de la ore. Ne întorceam cu trenul de la 6 seara şi la 9 eram în Chişinău – „Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou…”    

Ați fost prinși având asupra dumneavoastră cărți românești sau ați fost prinși ori turnați că purtați discuții despre teme interzise și, drept urmare, să fiți chemați la securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kaghebiști? Vi-i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?

Unii profesori mai închideau ochii când te vedeau citind – pe sub masă – o carte învelită în ziar (semn cert că-i o carte românească!), erau însă şi adevăraţi prădători care abia aşteptau să te demaşte. Sigur, m-au prins şi pe mine, şi încă în câteva rânduri, confiscându-mi-se cărţile (unde o fi aterizat ele, în cele din urmă?!); voi povesti însă un singur caz când tocmai proful m-a salvat de turnătoria unor colegi. Făceam milităria, prin anul III probabil, cu o grupă de la Ziaristică şi alta de la Juridică, era lecţia de Tactică, iar eu citeam pe sub masă Viaţa lui Prometeu de André Maurois, uitând de toate celea pe lume. Nu m-am prins aşadar când un coleg de la Juridică a arătat cu degetul la mine, şi nici atunci când proful – un maior roşcat foc, cu nume evreiesc (nu-l dau aici, dar îi rămân şi azi recunoscător!), despre care se zvonea că ar fi fost degradat şi apoi demobilizat din armată pe motive politice – s-a înfăţişat brusc lângă banca mea, cerându-mi explicit cartea. „E românească! chiar românească!” nu se putea ogoi colegul de la Juridică, un tânăr cu armata făcută. Și atunci proful s-a întors către acesta şi, fără a-şi lua ochii de pe copertă, l-a repezit: «Дурак! Автор француз, и книга на французском». („Prostule! Autoru-i francez şi cartea-i în franceză”). Pe mine m-a lăsat după ore, unde nici măcar nu mi-a citit morală, pur şi simplu mi-a întors cartea cu un fel de privire complice pe care n-am s-o uit câte zile voi mai avea. Cât despre „alte întâlniri” şi „discuţii cu securiştii”, mai la vale…    

Când v-au telefonat și v-au înștiințat că sunteți așteptați la sediul KGB-lui în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa KGB-lui și ați intrat înăuntru, pe cine ați văzut pentru prima dată?

Nu mi-au telefonat, mi-au scris! În anul cinci de facultate (deci, în primăvara lui 1986), am primit o citaţie în care se spunea că trebuie să mă prezint sâmbătă dimineaţa, data-ora, la sediul KGB (de lângă Planetariu; în vorbirea orală „Planetariu” însemna KGB!) – m-au trecut fiori reci, chiar dacă de-aproape un an în URSS era Perestroika (mai puţin, în RSS Moldovenească). Nu eram „curat” din punct de vedere ideologic – în anul doi, jucasem într-un spectacol cu tematică antirăzboinică pe versuri de Tudor Arghezi (teatru amator, am dat – pentru colegi – o singură reprezentaţie!); prin anul trei sau patru, „editasem” (în patru exemplare, câte copii se puteau face dintr-o dată) la maşina de scris a tatălui meu, «Москва», o revistă literară, EcoulDaciei (de unde eu publicam deja în presa literară a vremii, şi chiar aveam o carte de debut în planul Editurii Literatura Artistică, între timp apărută – în 17 ianuarie 1986); transcrisesem de mână şi le dădusem şi altora să citească Doina lui Eminescu etc. Nu că aş fi fost cine ştie ce disident, dar în mod sigur nu eram „înregimentat”, şi nici „pe linie” – totuşi, în prima clipă când am deschis citaţia, pur şi simplu nu puteam să cred că mi-a venit şi mie rândul să trec prin „strungăreaţă”. În mod cert, nu se punea problema – pentru mine, căci n-aveam cum să ştiu ce-i în mintea celor care mă convocau cu noaptea-n cap! – să-mi fac mea culpa, îmi era frică să nu mă forţeze (la modul abstract, nu poţi să ştii cât de rezistent eşti la durerea fizică) a-i denunţa pe colegi (cuminţi, colegii mei, nu prea s-au manifestat în anii de facultate!…), şi mai cu seamă mă îngheţa însăşi ideea că mi se va propune să „colaborez”, într-o formă sau alta, cu temuta & detestabila instituţie. Or, nu prea puteai să spui „NU!” unei autorităţi – şi ce autorităţi! – sovietice, trebuia să joci cartea prostovanului („nu sunt demn de aşa încredere”, „toate cunoştinţele mele sunt demni oameni sovietici” etc.). Toate astea le derulam în minte, în micuţa anticameră care dădea spre Planetariu – şi aici am avut primul şoc: prin uşa închisă se auzea vocea unui şofer de tir care-şi denunţa, punctual, colegul: că în data de cutare a spus asta, că a făcut aşa şi pe dincolo ş.a.m.d., un denunţ în toată legea. A urmat un al doilea şoc: tânărul nostru prof de comunism ştiinţific, care afişa un aer oarecum democratic, tocmai el a fost cel care mi-a deschis uşa, îmbrăcat în haine militare, având gradul de căpitan (sau maior, acum nu mai ţin minte). Mai departe, scrie-n carte – vezi: Ţesut viu. 10 x 10, Cartier, 2014, cap. 5 şi cap. 8.          

Ce senzații v-au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB-ului?

Acum chiar că îmi vine să râd – în clipa în care am scos din cutia poştală citaţia şi am deschis-o, prima senzaţie a fost de… uşurare, mare uşurare că nu a nimerit în mâinile tatei sau ale mamei. Ar fi fost o lovitură teribilă pentru ei! Odată intrat în sediul KGB – nota bene: am arătat citaţia intrând într-o mică anticameră ce dădea spre Planetariu, dar în sediul propriu-zis am pătruns prin uşa din faţă, unde eram deja aşteptat, după ce proful meu, tot el ofiţerul de serviciu, a dat un telefon –, totul s-a petrecut ca şi cum aş fi la persoana a treia. Să explic: păşeam în urma ofiţerului, de data asta în civil, care m-a condus la etajul al treilea şi în acelaşi timp „mă vedeam” (dintr-o parte? din spate? de sus?) cum păşesc în urma unui ins grizonat; răspundeam la întrebările câtorva inşi (s-au schimbat 3-4 ofiţeri în civil, pe durata unor ore ce mi s-au părut nesfârşite), încercând să nu-mi scape niciun nume, nici de prieten, nici de coleg, şi totodată „îmi verificam” dintr-o parte discursul. Făceam slalomuri verbale, ocolind subiectele sensibile, omiţând nume, spunând exact cât să par deschis, şi totodată să nu las loc de nicio ambiguitate – nu eram omul lor, nu voiam să colaborez! Bref, m-au tot „murat” cât îi ziua de lungă, fără să-mi propună baremi un pahar cu apă (doar amintindu-mi, şi simt cum mi se usucă în gură!), la ieşire eram complet aiurit, totuşi oarecum mândru că nu le-am făcut jocul. Nu-i mai puţin adevărat că şi KGB-ul din anii Perestroikăi îşi schimbase probabil tactica, fiindcă aşa şi nu mi s-a propus să colaborez pe faţă, dar au zis că ar vrea să mai stăm de vorbă, că-i interesează ce gândesc tinerii cu vederi largi, că la noi e Glasnosti etc., etc.     

Unde în altă parte v-ați mai întâlnit cu kaghebiștii?

N-am mai avut nicio întâlnire faţă către faţă, dar sunt sigur că KGB-ul nu m-a scăpat din vedere (am motive întemeiate să cred asta, n-o să insist aici). În toamna lui 1986, intram la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, scăpându-le ca prin urechile acului, şi astfel am putut respira aerul tare al democraţiei (cât o fi fiind la acea oră la Moscova, infinit mai multă decât la Chişinău). În ’87, ’88, şi mai cu seamă în ’89, pe întreg teritoriul URSS aveau loc mitinguri uriaşe (în unele capitale sfârşindu-se cu intervenţia în forţă a trupelor de ordine) în care popoarele oropsite îşi cereau drepturile. Ei bine, la unul dintre aceste mitinguri din Chişinău (aşadar, eram acasă) l-am văzut de bărbatul grizonat care mă întâlnise pe uşa din faţă a KGB-ului, cu o panglică tricoloră la piept, vânzând… steguleţe tricolore & insigne cu Ştefan cel Mare! S-a prefăcut că nu mă cunoaşte, şi nici eu nu am dat vreun semn că-l ştiu, dar nici n-am spus la nimeni (ah, frica din oase!) cine-i musiu!…     

Aveți bănuiala cine v-a turnat la Securitate?

Pot doar presupune, vorba poetului Adrian Popescu: „Dovezi nu am, dar îmi aduc aminte”. Sigur, mi-aş fi dorit mult să-mi consult dosarul de urmărire, dar nu le pot purta pică unor colegi turnători – la drept vorbind, eu însumi m-am expus în acea perioadă, din naivitate sau prostie, suficient cât să atrag atenţia asupra-mi. N-aveam structură de disident, nici măcar de „rezistent prin cultură” – poate de neîncadrat (aiurit, în ochii unora) –, toate astea au venit la Moscova, când l-am cunoscut pe Cioclea, „Mallarmé”-ul meu care mi-a schimbat destinul. Dar asta-i cu totul altă poveste…

Ce neplăceri ați avut din cauza asta?

În primăvara lui 1986, eram primul (şi singurul!) student de la USM care avea o carte publicată (putea fi – şi mai cu seamă, merita! – Nicolae Popa, dar i-au „murat” debutul câţiva ani), în plus, aveam doar note de foarte bine şi bine; cu toate acestea, la repartizare am fost trimis să predau limba şi literatura moldovenească la o şcoală dintr-o periferie a oraşului. (M-am prezentat, după examenele de absolvire, la şcoala respectivă de la Ciocana, directorul mi-a aruncat o privire – în anul V nu mai aveam milităria, aşadar purtam plete şi un început de barbişon – şi m-a trimis, fără multă vorbă, la plimbare…) În toamnă, Universitatea de Stat din Chişinău m-a dat în judecată pentru că nu mi-am primit postul, între timp, însă tocmai intrasem la doctorantură la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova şi astfel m-au lăsat în pace.     

Am aflat că numele unuia dintre kaghebiști era Dulce, interesant nume pentru un kaghebist. Dumneavoastră l-ați cunoscut? Cum era ca om?

Vorbeşti despre Valentin Dulce, o vreme redactor-şef la Tinerimea Moldovei? În 1986-1989, eram la Moscova, cu scurte descinderi la baştină, dar în anii ’90 l-am cunoscut, fără să fi schimbat cu el mai mult de câteva cuvinte. Din câte povestesc unii şi alţii, el însuşi le spunea tuturor franc că este ofiţer KGB – repet, eram în plină Perestroikă! – însărcinat cu sectorul „artistic”. I-am cunoscut însă pe alţi câţiva, sub acoperire, de la aceeaşi Tinerimea Moldovei, mult mai avani şi deloc inofensivi. Ba chiar de temut, unii – pe care-i văd uneori prin oraş, alcoolizaţi sau pur şi simplu spăsiţi! N-am să ridic eu primul piatra să dau în ei, dar nici mâna nu le voi strânge. Există însă o figură absolut odioasă – cea mai mizerabilă din câte am cunoscut la viaţa mea, şi sunt un om foarte comunicativ! –, de „patriot de profesie” & „om de cultură”, care ar trebui chemată negreşit în instanţă (dând curs anchetei lui Vasile Şoimaru: http://www.ziaristionline.ro/2017/02/17/umbra-kgb-ului-asupra-icr-ului-bomba-de-la-chisinau-directorul-icr-fals-doctor-si-dublu-academician-dr-vasile-soimaru-valeriu-matei-este-un-impostor-de-cariera/), nu sunt singurul care ar fi gata să depună mărturie, cu mâna pe Biblie, despre ce-a făcut şi dres ipochimenul respectiv – nomina odiosa, pentru mine – la Moscova, în anii 1986-1989. 

Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi KGB-ist sau turnător la Securitate?

Se vorbea, ei şi?! La 18-19 ani, câţi aveam în primii ani de facultate, eram atât de naivi, că ne dădeam singuri în spectacol vorbind vrute şi nevrute. A nu se uita: eram în epoca de înflorire a bancului politic, ni le spuneam unii altora fără să luăm seama la turnători. Unii citeau pe faţă literatură română, chiar dacă învelită în ziarul «Правда». Într-un cuvânt, eram expuşi – dar şi voiam să fim văzuţi, remarcaţi, băgaţi în seamă.   

La câteva luni după ce am intrat la facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi-a dat o carte de vizită, rugându-mă să-l telefonez a doua zi pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă dedulcisem la băut și m-am făcut în aceeași seară pulbere, pierzându-i cartea de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă de sticle de vin. După ce le-am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l-am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să-mi spună dacă ne-am fi întâlnit, poate ar fi vrut să-mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s-a propus să colaborați?

După cum am spus mai sus, în cazul meu s-a sărit peste „etapa decanului”, căci citaţia mi-a venit direct de la KGB. M-au ţinut o zi întreagă la sediul lor, m-au întrebat câte-n lună şi-n stele (mde, „Planetariu”!), dar nu mi-au cerut explicit să colaborez, mulţumindu-se să spună că vom mai sta de vorbă. N-am mai stat, timpul nu mai avea răbdare cu securiştii de la Chişinău, dacă nu cumva, între timp, aceştia se reorientaseră spre cariera de businessman & „patrioţi de profesie”…

Ați colaborat cu Securitatea?

Nu, sub nicio formă, acea convocare de sâmbătă de care am vorbit fiind prima şi ultima. Altminteri, nu cred că inspirasem cine ştie ce încredere, aşa naiv şi cu capul în nori cum eram; în plus, schimbările din URSS – de la Moscova, mai cu seamă – îi zăpăceau rău pe „băieţii cu ochi albaştri”, tot mai derutaţi de dezvăluirile teribile ce se făceau în presă şi la TV. La ce bun să-i mai spionezi pe cetăţenii paşnici, dacă statul – încă sovietic! – permitea publicarea lui Soljeniţîn & Şalamov?! Andrei Saharov se întorcea, triumfal, la Moscova, şi chiar era ales deputat în Sovietul Suprem – cu ce ochi priveau ofiţerii KGB din Moscova & Leningrad, dar şi cei din capitalele republicilor unionale toate aceste schimbări?! Nu cumva ei primii au întrezărit – şi chiar au grăbit – sfârşitul URSS-ului?     

Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB-ului?

Fără doar şi poate, cu cât mai repede – cu atât mai bine, pentru a nu le permite unor politicieni din nomenclatura Kremlinului, ajunşi în fotoliul de preşedinte al Republicii Moldova, să arunce acuzaţii de genul: „Dacă s-ar deschide dosarele Securităţii, am rămâne fără intelectuali”. Memoria colectivă nu mai trebuie să fie instrumentalizată de poliţia politică, suficient cât rău a făcut în „socialismul dezvoltat”. Cine ştie ce capodoperă literară, teatrală sau de orice alt fel se poate naşte din cunoaşterea adevărului – a se vedea, în acest sens, cutremurătorul film german Lives of Others. Însuşi faptul că răspundem (sau… refuzăm s-o facem unii – de ce oare?!) la această anchetă constituie un pas înainte. Să urmeze şi alţii, făcuţi de instituţiile – y compris, coercitive – ale statului. Vorba lui Cioclea (citez din poemul Numitorul comun), „Cine mai e, pe unde-i, să răspundă!”  

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *