10 spectacole: din jurnalul unui spectator

Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău – 2022

Teatrul Academic „Ivan Franko” din Kiev a fost invitatul de onoare al evenimentului și a venit cu spectacolul Coriolanus de William Shakespeare. Regia – Dmytro Bogomazov, scenografie și costume – Petro Bogomazov, coregrafie – Oleksii Busko, muzica originală – Oleksandr Kokhanovskyi. Am apreciat ținuta academică îmbinată reușit cu experimentul, inovația regizorală și scenografică. Coriolanus își trădează patria, setea de putere îl face să își uite esența, el vrea răzbunare, vrea moarte. Un spectacol de amploare în sensul discursului scenic, al jocului actorilor și al impactului asupra publicului. Trimiterile subtile la o lume beligerantă – dramatice.

Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București ne-a răscolit cu Noaptea lui Helver de Ingmar Villqist, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg. Scenograf –Gabi Albu. Amalia Ciolan și Andrei Huțuleac, doi actori de o performanță majoră. Amalia Ciolan vibrează, este mama care își salvează copilul, e femeia care încearcă să evite moartea, să păcălească un sistem diabolic, iar atunci când nu reușește, își răpește copilul din brațele morții violente. Îl omoară, jucându-se cu el de-a medicul, de-a înghițitul de pastile. E un joc durut, e un joc salvator, fiul adoarme, rostind „mama”. Când vin călăii să îl ia, el doarme somnul cel de veci, un bărbat în toată firea întins pe jos, în brațele mamei sale adoptive, care îl salvează de la moartea sângeroasă pe care o aduc torționarii fasciști. Un actor fenomenal, Andrei Huțuleac! Un spectacol sfâșietor, o reprezentație care avertizează: „Nu mai repetați!” Un spectacol pe care îl pun în capul listei.

Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a venit cu spectacolul-premieră Capcana,o versiune scenică după Fuga de M. Bulgakov, în regia lui Petru Hadârcă, scenografie de Adrian Suruceanu și costume realizate de Stela Verebceanu. Regizorul readuce în scenă un mare autor rus și o temă eternă: tiraniile și destinele umane. O reprezentație care iese din rând în cadrul acestei reuniuni. O face și tematic, și prin tot ce înseamnă regie, scenografie, costume și joc actoricesc. Chiar dacă vorbim despre o premieră. Trebuie să recunosc că prima parte a spectacolului mi-a provocat un rău fizic, am simțit cu epiderma războiul, urletul lui, fumul, m-a durut acea lume beligerantă, nebună, sărită din axul existențial. Ei fug de război, de armata roșie, de sine. Spectatorul fuge cu ei. Fuga de sine este cea care m-a interesat cel mai mult în acest spectacol. Fuga gândacilor de bucătărie la curse este alergatul, galopul kafkian al absurdului. Dacă fugi, nimerești în capcana lumii în care ajungi: incertitudine, sărăcie, declasare, prostituție. Dacă rămâi, cum a făcut-o Bulgakov, e capcana unei țări cu domiciliul obligatoriu din care nu vei ieși, căci pașapoartele se dau la porunca tovarășului Stalin.

Am văzut în cadrul acestei reuniuni două spectacole de Radu Afrim de la două teatre diferite venite de peste Prut: Trei piese triste după Maurice Maeterlinck și Câine cu om. Câine fără om, texte de Lia Bugnar, Dan Coman, Simona Goşu, Maria Manolescu, Oana Pellea, Radu Tudoran și Radu Afrim. În una din reprezentanții, o voce actoricească rostește: „regizorul nebun”. Autoreferențialitatea și autoironia regizorală sunt pe față, deși ne-am convins încă o dată – Afrim e un regizor mai mult decât bun! Este vorba de un maestru al regiei și al producției teatrale. Conectat la teatrul universal, atent la inovația și experimentul de pe scenele lumii, Radu Afrim este valoros pentru spațiul românesc, în primul rând, prin faptul că știe să aducă înspre noi tot ce înseamnă noutate în lumea mare. Spectacolele lui înglobează reușit elemente de teatru erotic, teatru social, docudrama, teatrul absurdului, teatru poetic (profund literaturizat, în cazul lui), teatru-dezbatere și chiar teatru-parabolă. Le amestecă pe toate, le suprapune, ca pe niște straturi de foietaj în coptura scenică. Noi asistăm la plămădire, frământare, întindere și coacere. Lui Radu Afrim îi place să o facă aproape demonstrativ, în unele spectacole cortina este scoasă de pe scenă, „aruncată ca o cârpă veche” (nota noastră), toate firele și obiectele de iluminat atârnă acolo ca o mățărie a corpului scenic disecat de noua artă și noul artist teatral. Pe Radu Afrim nu îl preocupă să placă. Adică nu face mare lucru pentru asta. El își produce spectacolul, există o autosuficiență manifestă în tot ce face el. Pentru că finalitatea nu este cea de a încânta, ci cea de a se exprima. Am impresia tot mai fermă că aceste spectacole sunt o formă tranșantă a artistului de a se transmite, de a se exprima, de a se perpetua. Câine cu om. Câine fără om e un spectacol pe care nu îl „urci” fără scara semiotică a lui Lotman (drept argument sunt și cele aproape patru ore de spectacol). Este în primul rând un spectacol despre câini, acele animale patrupede pe care îi tot vedem peste tot. Este despre drepturile lor, despre nedreptățile pe care le comitem noi, oamenii, în ceea ce îi privește. Este despre coabitare și despre apropiere. E și un spectacol despre câinii din noi, despre bestia umană, despre omul sexual.

Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău a venit în forță și cu Requiem pentru Bucea/ Реквієм за Бучею, proiect inițiat de scriitorul Dumitru Crudu, concept și regie – Mihai Fusu și Luminița Țîcu, scenografie – Mariana Bivol-Tonu, concept video – Ian Onică. Am și reușit deja să scriu despre acest spectacol în paginile acestei reviste după premieră. Un spectacol inedit prin tot ce este, un spectacol de antologat!

Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași l-a adus pe Domnul vulpe de Larry Gelbart, după Volpone de Ben Jonson. Regie – Cristian Hadji-Culea, scenografia – Dragoș Buhagiar. Observ un specific al spectacolelor ieșene pe care le-am tot văzut (parțialitatea reprezentării ține, desigur, de subiectivitatea mea): decorul, mobilierul, toate sunt masive, impunătoare. Astăzi tot mai multe teatre preferă minimalismul, jocul pe un taburet. Și, în ultimul timp, tot mai mult înclin spre acest minimalism ca spectator. Cazul teatrului de la Iași este însă pentru mine o excepție, una care îmi confirmă gândul că nu mainstreamul face ca arta să fie artă, ci conceptul și realizarea lui. Cred că ieșenii vin dintr-o tradiție teatrală care este organic intrată în porii lor de creatori, măreția teatrului românesc este acolo, istoria teatrului românesc tot acolo germinează, de acolo vine acest firesc al lor într-o scenografie somptuoasă îmbinată cu însemnate soluții regizorale. Proiectele manageriale și artistice ale bucureșteanului Cristian Hadji-Culea venit în lumea teatrală ieșeană îmi sugerează faptul că întreaga experiență diacronică a teatrului panromânesc este asimilată organic de acea echipă. Spectacolul Domnul Vulpe îmi confirmă această teză, la aceasta m-am gândit și anul trecut, în cadrul reuniunii, când am văzut Plugarul și moartea și Orașul cu fete sărace. Este ceva în spectacolele acestui teatru (cu regizori și scenografi diferiți), care anunță o marcă, niște însemne distinctive.

Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a venit în scenă cu un spectacol mai mult decât inedit. Conferința iraniană, cu subtitlul „Un spectacol despre comunicare și înțelegere”, de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Bobi Pricop, scenografia de Oana Micu, este o reprezentație care dă de gândit. Iranul a devenit deodată un etalon, o unitate de măsură. E măsurarea unui spațiu, a unui spirit, a unei direcții. Quo vadis? Unde mergem cu toții? Eu și Dumnezeu, viața mea, cultura mea, valorile mele sunt prin ceva superioare Celuilalt?!

Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania Liviu Rebreanu – Trădare, de Harold Pinter,traducerea, regia, adaptarea și dramatizarea –Bobi Pricop, decor și costume – Oana Micu. De o performanță uluitoare este tehnica în care este jucată reprezentația: actorii se mișcă, fac gesturi după o înregistrare audio prealabilă, ei doar se sincronizează cu ceea ce au rostit în prealabil. Inițial aveam impresia că suntem într-o lume (anti)utopică, ceva de avatar, ceva de SF. Apoi treptat mi-am amintit de masca venețiană, mai ales că Veneția este un cronotop recurent al narațiunii care ni se rostește în scenă. O poveste profundă. Scenografia – o casă din trei camere, care se rotește mereu pe scenă, e grăitoare de la sine, ciclicitatea, rotația, repetitivitatea par să amintească de rutina vieții, de faptul că nimic nou până la urmă nu inventează nimeni, chiar și cel mai special cuplu uman.

Spectacolul radiofonic Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac, Teatrul Național Radiofonic Radio România, dramatizarea și adaptarea radiofonică – Magda Duțu, regia artistică – Petru Hadârcă, este un produs teatral inedit. Abilitatea cu care se schimbă accentele lingvistice (o română literară, româna unei rusoaice, româna unei evreice), inserturile în limba rusă, vocile feminine și cele masculine produc o polifonie vie. Audiția induce receptorului o stare curioasă, totul vine înspre ureche: plăcerea este, în primul rând, una ce ține de auz, subtilitățile uneori se produc la limita unui prag auditiv, așa încât te întrebi: râde sau plânge? Devii atent și înțelegi: plânge, altă dată e un râs amar. Un spectacol-regal!

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *