Teza pe care vrem să o susținem, și anume că lumea este ansamblul membranelor înțelegerii, începe cu accentuarea termenului ,,membrană”; este nevoie să zăbovim asupra acestui sens, iar apoi, în celelalte părți, să dezvoltăm această teză, și anume că totul este înțelegere, că totul este empatie și, în fine, că totul este spirit.
Analogia cea mai evidentă este cu membranele fizice, așa cum le întâlnim în știință și tehnologie. O membrană separă două medii, astfel încât va izola, pe de o parte, și va uni, pe de altă parte, cele două medii. Acest aspect ne trimite cu gândul la sinteza hegeliană – pe de o parte conservă și pe de altă pare depășește. De exemplu, dacă teza este ființa, antiteza este ceea ce neagă ființa, adică nimicul (sau neantul); sinteza este ceea ce neagă ființa și nimicul, adică devenirea. Vedem cum devenirea ca sinteză păstrează simultan ceva din ființă, deoarece este ceva, este un fiind și simultan depășește ființa și nimicul.
Un exemplu de la Noica este la fel de sugestiv: ființă, devenire, devenire întru ființă. Devenirea este negația ființei, iar devenirea întru ființă este negația ființei și a devenirii. În acest fel, devenirea întru ființă simultan conservă ceva (aspectul ființial) și depășește ceva (aspectul devenirii).
O membrană fizică este un corp subțire, elastic, flexibil ce separă două medii, astfel încât, prin vibrația sa, să poată produce sunete – de exemplu, așa cum este cazul microfonului. Undele sonore ajung la mem- brană (numită diafragmă), care se mișcă, vibrează; mișcarea ei determină o mișcare în bobina asociată; aceasta are un magnet, astfel încât curentul electric să poată trece mai departe, la un amplificator sau la un dispozitiv de înregistrare.
La fel, difuzorul va funcționa în sens invers, având curentul electric la intrare și undele sonore la ieșire. De asemenea, aparatele și instrumentele de percuție (toba, conga, darabuka etc.) funcționează după același principiu.
Aspectul de vibrație al acestor tipuri de membrane este deosebit de important – în condiții normale, fără excitare, corpul numit membrană este un simplu corp fizic, subțire etc., la fel cum sunt numeroase corpuri. Chiar și o foaie de hârtie sau o frunză pot fi subțiri și elastice. Dar în anumite condiții, și anume atunci când primește un impuls, membrana are capacitatea iminentă de a intra în rezonanță. Practic, acest aspect de corp ce vibrează face ca membrana să își atingă scopurile pentru care este folosită. În cazul membranelor fizice (microfon, difuzor, diafragmă etc.) curentul electric și undele sonore sunt cele care pun membrana în funcțiune, așa cum în cazul unei tobe sunt bețele toboșarului.
O membrană de acest fel este și cea de la un aparat de fotografiat. Aceasta controlează cantitatea de lumină ce poate să treacă prin obiectivul aparatului de fotografiat. Dacă lumina este puternică, diafragma trebuie să fie mai mică, pentru a permite puțină lumină să treacă; la o iluminare slabă, este nevoie ca diafragma să fie deschisă mai mult, pentru ca lumina să treacă în cantitate mai mare. Oarecum analog se procedează cu viteza expunerii: cu aceiași parametri ai diafragmei, se schimbă viteza obturatorului și se obțin aceleași rezultate ca și în cazul mânuirii diafragmei.
Membranele înțelegerii funcționează în mod analog – voi anticipa puțin ceea ce voi detalia în părțile viitoare. Funcționând drept carnea lumii, membranele înțelegerii nu sunt fizice, precum cele de mai sus, ci sunt metafizice; nu sunt materiale, ci sunt spirituale; nu pot fi ciupite sau lovite, ci numai metaforic pot fi excitate.
Să ne gândim la înțelegerea unei propoziții. Sensul purtat de propoziție este cel care declanșează în noi un anumit comportament. O propoziție scrisă pe hârte sau rostită pentru cineva care nu o înțelege (de exemplu, pentru o persoană care nu știe limba) nu poate intra în rezonanță și nu poate produce modificări ale comportamentului.
La fel, o carte, o poezie sau o simfonie sunt încărcate cu membrane ale înțelegerii în sensul că intrăm în rezonanță sau acționăm atunci când le înțelegem. În caz contrar, sunt ansambluri de litere sau de semne. Cazul simfoniei este cel mai evident: un muzician vede, citește partitura, apoi ia vioara și începe să cânte pe notele scrise. Pentru o persoană care nu cunoaște semnele muzicale, partitura este o simplă foaie de hârtie pe care sunt scrise note, linii etc. pe care nu le înțelege și care nu îi spun nimic; partitura nu îi vorbește, rămâne tăcută ca și când nu ar conține pe ea nimic scris. Membranele înțelegerii pot fi văzute numai în relație cu persoanele care au înțeles scrisul sau notele muzicale. Ele vibrează numai pentru cei care înțeleg.
