Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei, declanșată la 24 februarie 2022, a fost unul din motivele reeditării și completării cărții O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari (Editura Prut Internațional, Chișinău, 2023), publicată inițial în 2005. Autorul ei, prozatorul și dramaturgul Vlad Grecu, a luptat voluntar în 1992 cu separatiștii transnistreni, susținuți sub toate aspectele de militarii armatei a 14‑a din Federația Rusă, dislocată ilegal până în prezent în raioanele din stânga Nistrului ale Republicii Moldova. Martor ocular și implicat activ în acțiunile Mișcării de Renaștere Națională a românilor din fosta RSS Moldovenească, scriitorul a sesizat în atrocitățile comise de armata rusă pe teritoriul Ucrainei același scenariu aplicat atunci de barbarii kremlinezi în raioanele de est din cel de‑al doilea stat românesc, la doar jumătate de an de la apariția lui pe harta lumii. În această ediție autorul evidențiază și aspectele comune ale scenariului după care Federația Rusă, ulterior, a invadat Georgia și Ucraina, Republica Moldova fiind chiar prima dintre fostele republici unionale trecute prin malaxorul cruzimii și al barbariei. În 1992 a fost ocupată Transnistria (mai corect ar fi raioanele de est ale Republicii Moldova), în 1998 a urmat Abhazia și în 2008 – Osetia de Sud (părți din teritoriul Georgiei), în 2014 i‑a venit rândul Crimeei și Donbasului (regiuni din componența Ucrainei), agresorul utilizând de fiecare dată aceeași tactică.
Metropola a avut grijă, mai întâi, să identifice un contigent de populație cu sentimente șovine față de cea băștinașă și nostalgică după regimul sovietic, aceste acțiuni soldându‑se apoi cu declanșarea unui război informațional. În continuare s‑a lucrat intens la fondarea unor partide cu idei revanșiste și crearea unui dușman, în cazul Republicii Moldova el fiind România, gata, cică, să invadeze statul nostru și să‑i oblige pe toți să‑i cunoască limba. Concomitent, sunt mobilizați și trimiși în zonele separatiste numeroși experți și consultanți KGB‑iști de la Moscova, care să conducă noua enclavă separatistă. Urmează apoi expedierea de urgență în zona respectivă a detașamentelor de forță și a unor elemente declasate (foști sportivi, militari îmbrăcați în civil, pușcăriași, cazaci, mercenari etc.) pentru a susține conducerea separatistă. Totodată, sunt create niște comitete speciale din ofițeri rezerviști, ulterior ele asumându‑și rolul de tribunale pentru a identifica și condamna persoanele care nu se supun regimului separatist. În același timp, sunt înscenate diverse provocări cu scopul de a utiliza apoi forța pentru a intimida populația băștinașă, dar și a apăra așa‑zisele legi ale regimului separatist. Iar în final, Moscova se implică fariseic în calitate de garant al păcii și de stopare a acțiunilor de revoltă ale unor cetățeni care nu recunosc realitatea social‑politică instaurată de separatiști, susținută însă chiar de „maica” și „pacifista” Rusie.
Până a descrie evenimentele cauzate de lupta pentru integritatea și independența față de Rusia a Republicii Moldova, autorul preferă să familiarizeze cititorul cu diverse aspecte ale istoriei românilor transnistreni. În această Introducere a sa, el polemizează pe un ton ușor persiflant cu niște „omniscienți reprezentanți ai culturii care consideră că „în stânga Nistrului nu sunt moldoveni și n‑au existat niciodată”, iar părinții și bunicii acestora „au fost moldovenizați peste noapte de Stalin”. În replică, Vlad Grecu aduce exemple de nume de familie preluate de pe pietrele funerare dintr‑un cimitir din localitatea Razdelna, regiunea Odesa: Ciorbă, Nour, Țurcan, Manolea, Postolache și multe altele, iar denumirile localităților dintre Nistru și Bug vorbesc de la sine cine a întemeiat aceste vetre și sălașe de oameni: Lunga, Hârtop, Valea Hoțului, Pasat, Bursuci, Tocila, Ocna Roșie, Slobozia, Dubău, Brânza, Handrabura, în total vreo 60 de sate. Încă un aspect revelator este faptul că majoritatea localităților repetă denumiri ale unor sate gemene din dreapta Nistrului și chiar de dincolo de Prut și de Carpați. Un exemplu elocvent e și satul Corjova de pe malul stâng al Nistrului, baștina autorului, cu aceeași denumire a localității de pe malul drept. La fel, pe malul stâng se află orășelul Dubăsari, atestat documentar în 1702, iar vizavi, pe malul drept, satul Dubăsarii Vechi, pomenit în documentele de arhivă încă din 1470. Invocând acest aspect, Vlad Grecu vine cu o părere a sa: „Fiind născut pe meleagurile acestea, sunt motivat să‑mi împărtășesc părerea subiectivă, le place unora sau nu: dacă istoria ar fi avut o altă întorsătură, populația din perimetrul Nistru‑Bug‑țărmul Mării Negre vorbea astăzi prioritar limba română” (pag. 13). Propaganda comunistă a utilizat în raport cu românii din imperiul sovietic cunoscutul dicton antic Divide et impera (Dezbină și stăpânește), vehiculând cu tertipuri de genul că moldovenii sunt o altă națiune în raport cu românii, iar transnistrenii sunt alții decât basarabenii dintre Nistru și Prut și că moldoveni pur‑sânge sunt numai în stânga Nistrului. Aceștia, cică, sunt mai culți și mai civilizați decât toți ceilalți din simplul motiv c‑au fost influențați și educați în spiritul culturii ruse. Vlad Grecu contrazice aceste inepții de factură ideologică și mărturisește: „În timpul războiului din 1992, noi, cei care am opus rezistență față de regimul criminal separatist, ne‑am simțit, poate, pentru prima dată o apă și‑un pământ cu luptătorii din dreapta Nistrului” (pag. 18).
În următorul capitol autorul prezintă multe și diverse aspecte din istoria orașului Dubăsari, referindu‑se mai întâi la o informație din Wikipedia (care nu e cea mai credibilă sursă, n.a.). Astfel, se vehiculează că denumirea localității se trage de la dubăsari, oameni care construiau și mânuiau niște „ambarcațiuni din Evul Mediu, rotunde, din nuiele tari și din piei”, și că provine de la cuvântul tumbaz, de origine mongolă, ajuns pe aceste locuri odată cu năvălitorii Hoardei de Aur. Bineînțeles, propaganda sovietică a interpretat în felul ei acest aspect, pretinzând că etimologia cuvântului e de origine slavă – dub, adică stejar – sau, în cel mai rău caz, tătară – tembosari, adică dâmburi galbene (?!). Această tendință a rușilor de a găsi conotații slave în tot și în toate, inclusiv în denumirile teritoriilor acaparate de ei, e comentată de Vlad Grecu într‑un spirit ironic, dar absolut de necontestat: „Această denumire veche (e vorba de localitatea Vadul lui Vodă, n.a.), precum și numele de familie românești, specificul colindelor, urăturilor, folclorului copiilor, bocetelor, cântecelor populare conțin argumente forte în favoarea prezenței românilor pe aceste meleaguri, care nu pot fi ignorate, la fel ca denumirea satului Doibani de pe malul râușorului Iagorlâc. Țin să subliniez: nu Douăruble, nici măcar Douăcopeici, ci Doibani!” (pag. 20). Explicația pe care istoriografia imperială a Rusiei nu avea cum s‑o accepte poate fi găsită la istoricii români (N. Iorga, de exemplu): „Rusia țaristă a oferit aceste pământuri libere de pe malul stâng al Nistrului mercenarilor de etnie română, maghiară și sârbă după cătănia lor de 25 de ani în armata rusă” (pag. 21).
Autorul nu uită să amintească și de notorietățile originare din zona orașului Dubăsari: celebrul savant, chirurg și fiziolog Nicolai Sklifosovski (1836–1904) (al cărui nume îl poartă un renumit institut de cercetări științifice al Spitalului de Urgență din Moscova, bunicul medicului purtând numele Sclifos), scriitorii și regizorii Vlad Ioviță (1935–1983) și Anatol Codru (1936–2010), juristul și filozof al dreptului, publicistul, istoricul și folcloristul, membru de onoare al Academie Române Nichita P. Smochină (1894–1980) (mama lui a fost împușcată de sovietici pentru că ținea sub o icoană revista cu poezii în limba română a fiului ei), pictorița Eudochia Zavtur (1953– 2015), fostul ministru al sănătății din Republica Moldova Timofei Moșneaga (1932– 2014) (numele lui îl poartă astăzi Spitalul Clinic Republican din Chișinău), precum și celebri oameni de cultură: compozitorul de faimă internațională Eugen Doga, scriitorul Vladimir Beșleagă, renumiții actori Constantin Constantinov, Ion Sapdaru, diverși politicieni și mulți alții.
(Continuare în numărul următor)
