Roxana Dumitrache – un exemplu de verticalitate
Roxana Dumitrache: „Cred în mod fundamental în solidaritate feminină, în promovarea femeilor în poziții importante, în care pot gestiona resurse, bugete, programe, instituții”
Roxana Dumitrache a studiat științele politice la London School of Economics and Political Science și la SNSPA, București, și a condus, vreme de un an, misiunea Institutului Cultural Român de la Londra. De‑a lungul anilor, a lucrat la Comisia Europeană pe politici care prioritizează egalitatea de gen, echitatea socială, incluziunea socială, iar de opt ani este coordonatoare de programe culturale la ICR. Scrie și are apariții constante în spațiul public pe teme feministe (reprezentarea femeilor în politică, diplomație sau în business, canoane estetice, educație, inegalitatea de gen, discriminare). Urmează un doctorat în epistemologie feministă și este câștigătoarea premiului de debut al editurii Polirom pentru volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte. Curatoriază proiecte de artă independente și are în lucru un roman.
Roxana,te-am observat pentru prima dată la Londra, la evenimentul la care a fost invitat Mircea Cărtărescu, la ICR. Tu conduceai Institutul Cultural Român în acel an. Aparent fragilă și aproape neobservată, fiind foarte modestă, ești totuși cea care a pus la punct proiecte absolut minunate și evenimente de mare amploare. Apoi, ți‑ai depus demisia în mod neașteptat. De ce ai luat o astfel de decizie și ce a însemnat acel an în Londra pentru tine?
Îți mulțumesc, cel mai mare compliment intelectual este faptul că aceste evenimente nu au fost uitate și au rămas în memorie ca unele reușite, solare, importante, cu un public internațional foarte selectiv și cu ,,afinități elective” formate. Ca anecdotică, la unul dintre evenimente, vernisajul pictorului Eugen Raportoru, am avut surpriza ca pe lângă publicul oarecum convențional (membri ai corpului diplomatic, artiști, connaisseuri și consumatori de cultură, membri ai comunității românești), să apară doi dintre membrii formației Boney M.
Modestia despre care vorbești nu e altceva decât o înțelegere a fișei postului, a mandatului încredințat, a faptului că fiecare proiect, fiecare eveniment este rezultatul unei munci de echipă și ține de raportarea mea la ce cred că este un manager cultural, departe de a uzurpa lumina invitatului sui generis și de a fi o gonflare a egoului. Cât despre demisie, am evitat atunci și evit în continuare să discut foarte mult, cert e că a fost un gest necesar și în deplină coerență cu mine, cu educația și valorile mele, cu modul în care eu înțeleg actul cultural și rolul instituțiilor. Pentru mulți, demisia mea a fost un gest contraintuitiv sau pripit, dar eu am dovedit că pot construi de oriunde atâta timp cât îmi respect valorile și o anume plasare armonioasă în lume. Mă bucur însă că am dovedit că la 34 de ani poți construi consistent fără să pici în mania deconstrucției, ci dimpotrivă, prețuind o memorie instituțională și păstrându‑ți busola morală, pe care unii, probabil, o văd anacronică. În fond, s‑a dovedit o altă bornă profesională din viața mea, pe lângă altele de până acum.
Cât despre Londra, a însemnat locul în care m‑am format academic, spațiul pe care‑l cunosc cultural bine și de foarte devreme și în care, în mod paradoxal, prin voia destinului și alegeri academice de data aceasta, voi reveni foarte des. Este locul unor mari întâlniri intelectuale. Nu le numesc pe cele cu autori și artiști români, pentru că au reprezentat, din fericire, o constantă a vieții mele intelectuale și profesionale, dar o parte din cele internaționale: Tracy Chevalier, Jonathan Coe, Rosie Goldsmith, un manager cultural talentat și infatigabil aproape – ca să dau doar câteva nume de autori străini –, Tessa Dunlop, una dintre cele mai pline de miez și carismatice jurnaliste. Însă nu îmi este și nu m‑am raportat niciodată la Londra ca la acasă, rădăcinile mele – deși, locuind în trei capitale europene, ar putea fi suspendate – vor fi întotdeauna în locul în care se află părinții mei.
Misiunea de a conduce o instituție importantă implică și multe compromisuri. Am aflat mult mai târziu că ai câștigat concursul de debut al Poliromului, în 2019, cu volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte. Nu te‑ai promovat deloc ca autoare în acea perioadă. A avut de suferitscriitoarea Roxana Dumitrache?
Ești generoasă când mă numești scriitoare. Am spus‑o fără vreun alint sau modestie trucată că nu mă consider (încă) scriitoare. Raportarea mea la literatură e aproape mistică, cred că realmente e lumea celor aleși, am chiar o formă de pietate față de cei care scriu bine. Însă nu vreau să se înțeleagă că aș minimaliza faptul că volumul meu a câștigat concursul de debut Polirom, probabil cel mai important din țară. Din acel moment, m‑am alienat total de scrisul meu, așa că am ajuns, în mod paradoxal, să nu mai simt că acest text îmi aparține, el a căpătat autonomie, e liber să fie în lume. Dar da, pe perioada scurtului mandat la ICR Londra, relația cu scrisul a fost un soi de divorț netraumatizant. A fost o opțiune profesională și morală să îmi separ perfect rolurile – cel de coordonator de misiune și celelalte –, am renunțat deliberat la aproape toate aparițiile și poziționările publice pe teme feministe, nu am publicat nimic și nu am menționat niciodată că scriu. Am considerat că divorțul de literatură e un gest echitabil față de instituție. Revenind la cât a suferit scriitoarea Roxana Dumitrache, cred că a fost mai degrabă un privilegiu intelectual să fiu în proximitatea scriitorilor și poeților, e drept că mai mult a scriitoarelor și poetelor, pentru că strategia mea asumată programatic a fost și este în continuare promovarea femeilor din toate domeniile artei. Chiar acum sunt implicată în expoziția a 29 de artiste din întreaga țară, un eveniment puternic și tandru, cu un titlu pe măsură: 21 de grame de suflet.
Am revenit însă la scris și e o întoarcere adamică, ușor timorată, dar solarizată de gesturi formidabile de solidaritate, de curtoazie și generozitate intelectuală din partea unor scriitori colosali, în care cred și care, în mod straniu și total măgulitor pentru mine, mă încurajează să scriu.
Făcând parte din atâtea proiecte importante ce implică multe responsabilități, vreau să te întreb, dragă Roxana: care sunt prioritățile tale în acest moment – doctoratul, noul roman, noile proiecte pe care le curatorezi? Sau încerci să jonglezi cu toate odată, având acasă și un copilaș?
Prioritatea absolută rămâne, invariabil, fiica mea și, implicit, devenirea ei ca fată, viitoare femeie. Am fost întrebată de mai multe ori ce îmi doresc pentru Nora, fetița mea, care e acum la vârsta micilor curiozități, a „de ce”‑ului perpetuu și a explorărilor de tot felul, de la robotică la balet – fără a ne propune să o orientăm către performanță, suntem mai degrabă în etapa de descoperire ludică. Nu știu dacă va fi balerină sau arhitectă, dar toată educația ei este direcționată spre a fi tot timpul liberă, curajoasă și, sper, fericită. Apoi, am un doctorat de finalizat și e într‑o etapă de reașezare în matcă, fiind o teză despre feminismul românesc și producția de cunoaștere. Și tot ce rămâne pe lângă nu este o ierarhizare, ci mai degrabă o compartimentare – romanul în lucru, proiectele de artă pe care am bucuria să le curatoriez, activitatea mea zilnică de manager cultural, agenda feministă pe care mi‑am asumat‑o public de foarte mult timp. Par multe și unele poate antagonice sau în relații aparent conflictuale, dar în realitate sunt părți din ce vreau eu să ofer lumii fără a simți că mă împart excesiv. Anul acesta, ca și cel care a trecut, îmi va fi lecție de răbdare și așteptare, dar nu o așteptare liminală, de trecere, ca de aeroport, ci de așteptare cu sens și miză reală.
Având acces la sistemul de învățămând englez, fiind absolventă a prestigioasei instituții London School of Economics and Political Science și a SNSPA București, care crezi că este cea mai gravă problemă a sistemului de învățământ românesc?
E un paradox sau poate un determinism, dar eu cred că nu am plecat niciodată din școala românească și o spun din două motive. Primul e că deși am studiat și la Londra, am purtat în mine toate virtuțile și hibele sistemului de învățământ românesc: obsesia performanței, teama de eșec, un complex intelectual al „periferiei Europei” – absurd, dar remanent, reflexul de a intra într‑o logică comparativă, concurențială. Și în același timp, toate aceste hibe (nu le voi numi traume, în cazul meu au fost cel mult fragilități cu intensități diferite) au avut un rol instrumental. Am devenit mai riguroasă, prezentă în actul educațional, am vrut real să merit că sunt în cel mai competitiv program masteral în domeniu din lume, la LSE. Al doilea motiv pentru care nu am plecat definitiv din școală e că mă întâlnesc frecvent cu liceeni, e drept că mai degrabă cu cei pasionați de literatură, și de aici îmi extrag rezervele de bine și de frumos.
Poate că experiența mea a fost atipică, pe mine nu m‑a fragilizat școala românească, nu am știut ce înseamnă să mergi la cursuri cu spaime, cu lehamite, să interacționezi cu profesori tirani sau care nu își înțeleg profesia. Acestea sunt marile probleme ale sistemului de învățământ românesc. Iar părinții mei nu au interferat niciodată cu ce se întâmpla la școală, e o intruziune care acum se poartă și mi se pare o mare hibă a sistemului.
Familia mea extinsă e formată din medici și profesori, bunica mea paternă este educatoare, bunicii materni – profesori de istorie. Sunt măritată cu un profesor universitar, deci sunt legată familial de sistemul educațional, îmi este aproape parte din arborele genealogic. Poate că acesta este motivul pentru care și acum mă raportez la profesori și la medici ca fiind profesiile cele mai relevante social, cele care realmente pot salva destine și vieți, știu câte resurse intelectuale și emoționale investesc oamenii care aleg aceste profesii, nu sunt angajații tipici 9.00‑17.00, sunt într‑o ,,gardă continuă”.
Ești foarte activă în promovarea femeii atât în politică, diplomație și bussines, cât și în educație. Ideea egalității de gen, eradicarea discriminării sunt subiecte despre care simți nevoia să discuți. De ce crezi că mai e nevoie în spațiul public de acest subiect?
Cu riscul de a fi prea puțin originală, voi răspunde folosind o puternică aserțiune pe care Mihaela Miroiu, una dintre cele mai importante teoreticiene feministe, autoare de filosofie și teorie politică, a adus‑o în spațiul public. Sună aproximativ așa: „Promit să mă las de feminism când și ceilalți se vor lăsa de patriarhat”. Ei bine, a te poziționa feminist în spațiul public e infinit mai ușor în prezent decât era în trecut, dar nu e simplu nici acum. E o etichetă ideologic‑identitară pe care aș prefera să nu o port neapărat, e uneori reducționistă și invită la demonizări, însă cred că există cauze pentru care merită să lupți, și dacă ai nevoie de o etichetă, atunci fie.
Cred în mod fundamental în solidaritate feminină, în promovarea femeilor în poziții importante, în care pot gestiona resurse, bugete, programe, instituții. Evident, mă refer la femei care pot dovedi prin abilități, CV și moralitate că pot face acest lucru. Mă sperie stridența de orice fel, lipsa de tact, de noblețe sufletească, ridicolul, impostura intelectuală, pe care, din păcate, le văd din ce în ce mai des în instituțiile publice, în spațiul public românesc.
Despre ce va fi noul tău roman?
Evit să vorbesc despre romanul în lucru din superstiție și pentru că încă mă gândesc dacă n‑ar merita să fie scris cu un nom de guerre, sub pseudonim. Pe scurt, e o istorie de familie recuperată cu umor tandru, cu personaje feminine care își pasează fricile și obsesiile, dar și încântările și fericirile. Acum am spune – că e atât de la modă pe canapeaua psihologilor – că va fi un roman despre traume generaționale. Posibil, oricum ce e cu adevărat bizar și neașteptat e că există un umor când duios, când insolent în scris, deși subiectul nu este tocmai vesel.
Ce proiecte ți‑ai dori în timpul apropiat? Vor depăși granițele României?
Momentan, curatoriez independent de orice instituție câteva expoziții de artă și voi continua să o fac, pentru că sunt relevante și cred în potențialul artei contemporane de a chestiona totul, de a interoga nu doar prezentul, ci fundamentele lumii. Unele dintre expozițiile viitoare sunt chiar curajoase, de pildă cea la care se lucrează acum pentru luna martie: o expoziție în piața de flori a Bucureștiului și, printre florărese, dar tot din superstiție nu spun foarte multe.
Am însă câteva idei care au avut un magnetism incredibil din partea altora și au convins, deci sunt în lucru în diferite stadii. Una dintre obsesiile mele – și nu exagerez deloc când o numesc obsesie – este recuperarea iei, mai ales că în România a devenit un instrument al populismului, al extremismului chiar, uneori, și e golită de sens. Când un politician vrea să‑și cucerească electoratul și să‑și etaleze patriotismul, se îmbracă rapid într‑o ie (inclusiv în una made in China). Am alături niște femei incredibile, înzestrate cu inteligență, cu studii riguroase și cu o înțelegere inclusiv a pericolului de a pierde acest simbol identitar, cu care construiesc ceva nemaivăzut și nemaiauzit, ca‑n basme. Pentru această poveste, aș spune că tu și mama ta, Veta Ghimpu‑Munteanu, sunteți responsabile în cel mai frumos mod posibil.
Cum te raportezi la valorile tradiționale și la cele moderne? Sunt în conflict? Oare toate valorile moderne merită preluate?
Nu m‑am raportat niciodată antagonizându‑le și, de fapt, cred că e periculos să le plasezi dihotomic. Eu am o educație clasică, acum probabil că ar fi definită drept conservatoare – cu accent pe familie, de pildă, cu lecturi canonice, cu limite impuse. Treptat, prin educație și autoeducare, prin experiența cosmopolită și lecturi, mi‑am nuanțat înțelegerea și am devenit – sper – mai incluzivă, cred că iubirea, de pildă, nu poate fi subiectul unui referendum. Dar am dreptul să mă simt angoasată, de pildă, pentru că la grădinița fiicei mele eram numită inițial părinte 1. Vreau o lume în care faptul că fiica mea îmi spune mama nu ofensează pe nimeni și nu trebuie să găsesc formule aberante ale unei false incluziuni.
Mă îngrozește însă spectrul extremist care bântuie Europa, limitarea libertății, sexismul și vulnerabilizarea sistematică a femeilor și nu numai. Dar cred mult într‑o înțelegere clasică a libertății – limitele libertății mele se opresc acolo unde afectează, periclitează libertatea celuilalt. E varianta unui liberalism clasic, a lui John Stuart Mill, unul dintre gânditorii politici pe care îi admir și pentru că are o infinită încredere în umanitate. Eu nu prea mai am încredere în umanitate, mai ales în contextul a două războaie cumplite și într‑o lume în continuă reconfigurare, dar cred în insule de bine, moralitate, bun‑simț, decență. Personal, la nivel micro, mi le‑am găsit, le cultiv, le prețuiesc și le îngrijesc cu migală și gratitudine, ca pe niște plante rare.
