Nu eram chiar într‑o stare națională. De dimineață vorbisem cu A și nu mai aveam nicio siguranță că vom mai fi împreună. Chestia asta mă coborâse într‑o stare apocaliptică.
În ajun mai multă lume mă chemase să ies, ba la un picnic, ba la o acțiune filantropică, ba la un muzeu, ba la un spectacol, deh, mă rog, ca duminica. Marcat însă de posibilitatea despărțirii, am zis NU la toată lumea.
Pe toate rețelele se vorbea de marșul Unirii, o manifestație organizată de nu știu cine, pentru habar nu am ce scop. Dar frumoasă. Tineri de la Chișinău veniți pe jos până la Iași, pe urmă urcați în tren, să ajungă la București aducând în inimile lor flacăra Unirii. Hai să merg, mi‑am zis.
Am urcat în cinșnouă și un gând meschin a început să se învârtă ca o ghiulea în mintea mea, poate întâlnesc pe cineva…
Pe cineva în sens de… în fine, știți cum e când simți că te desparți. Citisem undeva că în locurile unde se adună masiv lumea crește nivelul hormonilor estrogeni și odată cu ei și spiritul de aventură erotică. Fără să stau mult pe gânduri, mai în glumă, mai în serios, am și postat un anunț: „Marșant al unirii caută marșantă a unirii pentru a săvârși actul”.
Pe la Răzoare, în cinșnouă, a intrat un grupuleț de unioniști. Un tip în cămașă națională, cu un drapel tricolor înfășurat în jurul pieptului ca un poncho mexican și cu acel profil ancestral de zeu dac. De la el venea un miros de Bachus, pe care încercam să‑l descifrez boare cu boare. Votcă, vin, bere sau toate la un loc. Lângă el, se aliniau nevasta și fiica, îmbrăcate și ele solemn în cămăși cu altiță și înfășurate în drapele tricolore. Din grup mai făceau parte un bărbat tăcut și un decan de vârstă, care purta o pălărie de paie cocoțată pe capu‑i cărunt.
M‑am bucurat tare când i‑am văzut. Aveam după cine mă fofila în drumul meu spre unire. Ei, cu siguranță, merg exact unde am eu nevoie.
Peste puțin timp, discuția despre cum și unde e mai bine să coborâm s‑a potolit și tipul cu profilul lui Zamolxis a trecut la altă temă.
– Ia zi, nea Jora, e adevărat că la Chișinău până la război era mulți jidani?
– Da. Erau. Erau mulți, a răspuns fără să se gândească nea Jora.
-Am auzit că ei nici nu prea vorbea românește, că erea cu rușii. Lua ouăle de la țărani și le vindea mai scump la oraș.
-Da, așa au fost ei, bâlbâi nea Jora. Ei, îndeobște, sunt șmecheri. Amăgeau și exploatau țăranii.
-Uite așa, nea Jora, toată viața ne‑au futut cum au vrut și noi am tăcut. Da, zău, chiar am auzit că ei a fost aduși special la Chișinău de Stalin și Hitler.
-Ei, ap’ de‑am’ asta trebu’ de întrebat pe dânșii, adică pi Hitler și pi Stalin, a răspuns filozofic nea Jora.
-Tot așa și țiganii sunt, nea Jora, a remarcat omul cu profil de Zamolxis, uitându‑se de data asta prin jurul său cu o atenție românească.
-Evreii nu au avut drept la proprietate funciară, am intervenit eu ca orice român care vrea unire. Din cauza asta s‑au dezvoltat în comerț și cămătărie.
Omul cu profilul lui Zamolxis m‑a privit nătâng și a tăcut. Nici nea Jora nu părea să fie tare încântat de intervenția mea. Se uita prin geamul lui cinșnouă și a zis:
-Ce zi frumoasă…
-Domnule, a sărit o doamnă cu un „r” ceaușist, trrebuie să citiți carrrtea lui Eminescu unde scrrie clarr ce rrol au avut evrreii.
-Păi el a scris împotriva lor sau împotriva noastră, doamnă? a întrebat Zamolxis ca un elev repetent.
-Păi depinde, domnule, din ce tabărrră faci parrrte, a spus doamna și coborî la Kogălniceanu.
Zamolxis a rămas cu zâmbetul elevului repetent, împins în stradă de tovarășii ideii unității naționale.
Am ieșit și eu, fiind sigur că luându‑mă după ei, voi ajunge la țintă. Sărind în grabă din cinșnouă, mi‑a căzut cartela pentru transportul public, pe care o trăgeam în mod conștiincios de fiecare dată prin gura aparatului de decontare, proaspăt instalat în rețeaua RATB. Aplecându‑mă s‑o ridic, mi‑am dat seama că, de fapt, niciunul dintre patrioții unioniști care acuzau rău „jidanii“ de fraude nu au plătit călătoria, au mers gratuit știind că duminica, mai ales în una unionistă, controlorii chiulesc la mici și bere…
Zamolxis m‑a privit cu o suspiciune de evreu. Asta m‑a intimidat puțin și am zis să merg pe un drum paralel.
La intersecția Valea Dâmboviței cu Măcelari, ne‑am întâlnit din nou. Dintr‑o casă cu ferestre fără geamuri și niște zdrențe de lemn în loc de uși se auzea un urlet înfundat.
-Uite aici la mă‑ta să te unești cu Basarabia, haoleu mancaț‑aș, nu vi‑i destul că ne‑ați luat meșteșugu’, amu mai vreți și Hungaria, da’ pula mea n‑o vreți? striga cu disperare omul cu voce înfundată celor cu pancartele din stradă.
Zamolxis și decanul de vârstă cu pălărie de Mureș grăbiră pasul spre coloana unionistă. Acolo era mult mai sigur.
Am întors capul în direcția vocii înfundate. Era un țigan beat, cu un muc de țigară în colțul gurii, ținându‑se, să nu cadă, de unicul copac sădit la nimereală în curtea casei. În jurul lui, câteva femei în fustachii și câțiva puradei cu fundul gol încercau cu disperare să‑l liniștească. Aveau și ei același sentiment de frică, ca și cei care treceau grăbiți podul Dâmboviței cu tricolorul umflat de vântul verii.
Pentru că aveam pedometrul inclus, am putut să număr câți pași am făcut până am ajuns coloana din urmă. 1 859 de pași.
Pe lângă Grădina Botanică am observat‑o pe Lia, amica mea, care mă sunase de nenumărate ori să mă scoată la eveniment. M‑am apropiat de ea, intrând astfel în propriul marș al Unirii. Mai întâi am mers alături vorbind și comentând zgomotos, ca doi oameni care nu s‑au văzut de mult, pe urmă, căzuți pradă oboselii, am tăcut un timp.
La bifurcația din Cotroceni, o parte din mulțime a luat‑o pe o stradă, iar alta, pe altă stradă.
Câteva voci din mulțime strigau cu jind:
-Înapoi spre palat, băăăăăăi, întoarceți‑vă dracului…
Așa e neamul nostru, chiar și de Ziua Unirii o ia pe drumuri diferite… Doamne sfinte…
Câteva zeci de persoane înarmate cu megafoane s‑au străduit din greu să adune mulțimea unionistă la un loc, adică la Monumentul Eroilor. Aici aveau dreptul să se fotografieze doar cei care veniseră pe jos de la Chișinău. Lia m‑a rugat să‑i țin bicicleta, fiind inspirată de hora ovală încinsă chiar în fața noastră. A revenit umedă de transpirația ieșită din corpul ei mlădios ca un drapel.
Începeam să mă plictisesc deja și i‑am sugerat amicei mele să mergem la o bere. Ea, luându‑și porția de mișcare, care o lăsase într‑o deshidratare critică, a acceptat. Ne‑am îndreptat spre mallul AFI. La intersecția Sibiu cu Iuliu Maniu, precipitație mare. Unul din membrii mișcării era la pământ. Câțiva colegi de marș încercau să‑l resusciteze. Un polițist, care tocmai avusese ghinionul să fie alături, se tot frăsuia că e chemat undeva și că trebuie apelat urgent SMURD‑ul. Cineva, destul de mahmur, dar cu spirit de om salva‑ tor, aplica celui căzut niște tehnici șamaniste, ba respirație artificială, ba masaj cardiac, ba ceva de genul rugăciunilor salvatoare.
Noi am încetinit mersul unionist spre bere, intrigați ușor de finalul accidentului. Polițistul cu burtă de Ursus încerca un truc de evadare din situația penibilă în care nimerise, mai ales că muribundul își pierduse respirația. În câteva secunde, o recuperă din nou, datorită nu‑ș’ cărei tehnici de resuscitare a omului mahmur, dar salvator.
În timp ce omul legii căuta o soluție de evadare de la fața locului, am dat telefon la SMURD și am plecat. Era cumva o soluție de salvare. Cât am așteptat culoarea verde a semaforului, sunetul sirenei SMURD vuia deja la intersecție. M‑am uitat la telefonul mobil. De la ora apelului trecuseră 1,38 minute.
Polițistul amator de bere și pufuleți era pe carosabil cu un aer important, indicându‑le SMURD‑iștilor locul nenorocirii. Probabil, văzând că totul se pliază cât se poate de reușit, a hotărât să rămână la datorie.
Am ajuns la terasă. Eu am luat bere nefiltrată, iar Lia, limonadă. Vorbeam lucruri banale, cât de greu e să găsești un serviciu la București, cât de imposibil e să faci asta la Chișinău, cât de mult cresc facturile și aici, și dincolo și cât de mulți hoți au ajuns să ne conducă și pe unii, și pe alții. La un moment dat, A a dat un like anunțului meu, pe urmă mi‑a scris.
Viața a pornit din nou, ca și inima muribundului resuscitată de medici. Mi‑a zis că mă iubește, pe urmă că mă urăște și din nou că mă iubește. Am băut berea repede și am mai vrut una… da, și tare aș fi fumat.
Am lăsat‑o pe Lia într‑un fel de singurătate, dar motivată. Ea mă înțelegea.
Am pornit spre casă pe jos, iar în mintea mea, ca un refren de șlagăr, sunau cuvintele‑cheie care îmi intraseră în urechi astăzi: unire, jidani, țigani, te aștept, pleacă, te detest, huiuiu, sirenă, clic‑clic, te fut în gât, lasă‑mă, m‑am răzgândit, așteaptă‑mă la aeroport, tuc‑tuc‑tuc‑tuc și sirena SMURD‑iștilor, care ajung mereu la timp să resusciteze inimile oprite și care sunt plătiți de noi toți, cei care ne iubim și ne urâm în această țară.
