Azi a murit nepotul meu Oleh. Lacrimile îmi astupă ochii și îmi curg șiroaie în gât. Azi a murit nepotul meu. Azi el avea doi ani și patru luni. De fiecare dată când vorbesc despre el la trecut mi se oprește inima. Azi a murit Oleh, a murit la doi ani și patru luni. A murit dar eu nu pot să vorbesc despre el la trecut pentru că mi se oprește inima. Oleh e tot ce am mai scump și numai gândul la el mă face să zâmbesc. La vârsta lui vorbește atât de clar și limpede și deja poate pune chiar și verbele la trecut, dar eu nu pot, nu mai pot. E un copil deștept, de multă vreme știe să numere până la zece, știe culorile, știe să spună unde trăiește, cine îi sunt părinții și bunicii. Recent a învățat mărcile de mașini și atunci când ieșim cu el ne arată cu degetul și zice: ,,bemve… audi…” și noi toți ne uităm uluiți unii la alții și zâmbim. Dar el în fiecare zi găsește cu ce să ne uimească. Pasiunea lui sunt mașinuțele și sunt sigur că și noaptea le visează. Când ne jucăm el compune tot felul de scenarii și îmi explică și mie că mașina asta se duce în garaj, asta se duce la spălătorie, asta duce cartofi prăjiți, ambulanța se duce la spital… E un copil deștept, ține minte lucruri care s-au întâmplat cu jumătate de an în urmă ca atunci când ne-am dus la un magazin de flori și când am ajuns la ușă, ne-a zis că vrea să mergem acolo unde sunt peștii și într-adevăr acolo erau acvarii imense cu pești. Mi se topește inima de fiecare dată când îl iau în brațe și el își încolăcește mânuțele de gâtul meu și mă strânge strâns. Oleh are o căsuță de plastic în curte. Oleh a murit azi. L-am îngropat în curte lângă mama lui, unde era căsuța de plastic, unde se juca fericit.
Cel mai mult m-a îngrozit nu războiul, și nu răul, și nu carnagiul pe care le-am văzut, dar cel mai tare m-a îngrozit, m-a lăsat mut, cel mai mult mi-a zdruncinat ființa faptul că Oleh le-a văzut cu ochișorii ăia albaștri și nevinovați, cu fața lui curată și candidă a văzut iadul, a privit cu ochișorii lui dulci și a procesat toate astea în creierașul lui atât de deștept și eu am înghețat.
Am înghețat când el s-a apropiat de bunicul lui care stătea înșirat lângă poartă fără suflare. Și noi am încercat cum am putut să-l ferim, să-i ascundem toate astea din fața ochilor. La început plângea că s-au terminat biscuiții lui preferați, apoi că s-a terminat sucul de mere care îi plăcea atât de mult. La început era entuziasmat când ne-am ascuns în pivniță, dar s-a plictisit și plângea că vrea în pătuțul lui. Am făcut tot posibilul să nu vadă răul din jur, dar în Mariupol răul a pătruns peste tot, răul a copleșit întreg orașul și l-a ras de pe fața pământului. Spaima din privirea nepotului meu de doi ani și patru luni a fost lucrul cel mai dureros din viața mea. Spaima. Nu când ni s-a terminat mâncarea, nu când ni s-a terminat apa, nu când înghețam de frig, nu când toată viața de până la 24 februarie ne-a fost distrusă, nu lipsurile, nu foamea sau setea dar spaima e cea mai înfiorătoare. Spaima din ochii lui Oleh când și-a văzut prietenul de-o vârstă cu el mort, fără mâini și picioare. Spaima din ochii lui când a văzut carnea ruptă de pe mama lui, gaura din piciorul ei. Rănile de pe spatele lui l-au făcut să plângă și cât de absurd n-ar părea dar eu am simțit că respir din nou când el a plâns, pentru tăcerea și spaima de pe fața lui mă îngrozeau, mă omorau în fiecare secundă.
Eram atât de fericiți când l-am învățat să spună ,,Eu trăiesc în Mariupol”, eram atât de fericiți când el se juca cu cei doi căței mici pe care i-a primit de la bunica Galya. După 24 februarie Oleh a pierdut tot, câinii au murit, orașul nu mai este, bunica Galya nu mai este, el nu mai este. Un prost și un scelerat ajuns la putere e o catastrofă naturală exact la fel cum e un cutremur de pământ, cum e un tsunami sau erupția unui vulcan. Prostia rușilor poate fi înțeleasă, însă crimele lor niciodată. Nu știu dacă ura lor pentru toată lumea se va stinge vreodată, dar consecințele ei se văd și sunt oribile. Consecințele urii lor pot fi explicate doar prin lacrimi și tăcere. Ura lor e spaima din ochii lui Oleh.
