Mă obosesc discuțiile interminabile începute de mediocrii care dau vina pe ucraineni, pe europeni, pe americani că de fapt ei au început războiul în Ucraina, ei l-au împins pe sărmanul Putin să se apere. Îmi pierd cumpătul și vreau atunci să le dau vreo doi pumni în față, să scot un pistol și să-i împușc în picioare și să le spun că m-am apărat, că am prevenit ca nu cumva într-o zi să mă atace ei pe mine. În acest război există un singur vinovat. Putin. Toate aceste crime care îți întorc stomacul pe dos nu au absolut nicio justificare. Nici măcar nu este vorba despre cine are sau nu are dreptate, pentru că dreptatea nu se impune omorând. E vorba despre inima ta, e vorba despre umanitatea pe care mulți nu o au în aceste zile. Apoi, apar alți mediocri care cred că au găsit argumentul suprem și reproșează că de ce la crimele care se fac prin țări din Africa sau Asia nu reacționăm la fel, că de ce nu am fost la fel de vocali când era vorba despre războiul din Siria. Toate războaiele sunt la fel de îngrozitoare, dar atunci când arde casa vecinului vezi și reacționezi altfel decât atunci când arde casa unuia din alt sat, la o mie de kilometri de tine și despre care nici nu vei afla vreodată. Repet, aici nu e vorba despre cine are sau nu are dreptate. Aici e vorba despre compasiune, durere, lacrimi. Lucrurile astea nici măcar nu trebuie înțelese, ele trebuie simțite. Dacă a mai rămas ceva uman în noi, oare e posibil să nu verși o lacrimă când auzi sau citești toate aceste mesaje sau scrisori sfâșietoare ca acest bilețel trimis de un tată din Mariupol fiului său: ,,Dima, mama a murit, 9 martie 2022. A murit repede. Apoi casa a ars. Dima, iartă-mă că nu am protejat-o. Am îngropat-o pe mama la grădiniță. Te iubesc”. Dar, desigur, nu Putin e vinovat, ucrainenii sunt. Am citit un comentariu pe twitter în care cineva scria: ,,Propaganda nu te face prost, propaganda e gândită din start pentru proști”. Toți greșim și avem păreri eronate uneori, e omenește, dar mai omenește este să-ți pară rău de victimă, nu de agresor.
Un băiat de opt ani, tot din Mariupol, ține un jurnal de război. Un fragment din acest jurnal a fost publicat de ministrul ucrainean de externe, Dimitro Kuleba, pe Twitter: ,,Duminică: Am dormit bine, m-am trezit, am zâmbit, m-am ridicat și am citit 25 de pagini. Apoi, bunicul meu a murit. Am răni pe spate, mai exact, pielea ruptă. Sora mea are o rană la cap, iar mama mea are carnea ruptă de pe braț și o gaură în picior. Eu am 8 ani, sora mea are 15, iar mama 38. Trebuie să schimbăm pansamentul. Mama este prima, apoi urmează sora mea, iar eu sunt al treilea. Am și o prietenă nouă, Vika, care este vecina noastră, iar părinții ei sunt frumoși./ Luni: M-am trezit, la fel ca ieri, am zâmbit. Ziua mea va fi în curând. Din 24 februarie, cei doi câini ai mei au murit, la fel și bunica Galya și orașul meu iubit, Mariupol”. E greu să mai spui ceva după ce citești asta. Însă nu, nu Putin e de vină, ucrainenii sunt.
Chiar la începutul invaziei, Galyna, o mamă foarte tânără care încerca să fugă cu mașina din Hostomel împreună cu băiatul ei de 9 ani, a fost împușcată de ruși. Anatoly, însă a fost salvat și dus la un adăpost. Las aici scrisoarea lui Tolya pentru mama sa, în loc de orice alte argumente, în loc de orice alte cuvinte: ,,Mamă, această scrisoare este un cadou pentru tine de 8 martie. Dacă tu crezi că m-ai crescut degeaba, atunci te înșeli. Mulțumesc pentru cei mai buni 9 ani din viața mea! Mulțumesc mult pentru copilărie! Ești cea mai bună mamă din lume. Nu te voi uita niciodată. Sper că ești fericită în Rai și sper să merg în Rai. Ne vom vedea acolo. Voi încerca să fiu un băiat bun, ca să vin la tine în Rai. Te sărut, Tolya”!
