Era tăcerea Nopții și mai era un buchet de tăceri culese de pe sub pământ de dincolo de nori în acea încăpere în mijlocul căreia tremura în pâlpâirea slabă a lumânărilor Izvorul Lacrimilor Mele.
Până în acea zi de decembrie, Dumnezeu nu a existat. Atunci a ales El să se nască.
Mai întâi, i-a apărut din neant gura pe care avea desenat un zâmbet înțelegător care părea a spune cu un strop de regret „atât am putut face pentru tine”, dar nu a spus nimic și neantul l-a sorbit la loc.
Acolo, pe catafalcul pe care era întins tatăl meu, se dădea o luptă, că era un fel de furtună în placenta Universului. De afară, a început să se audă slab cum stropii de ploaie băteau în geamuri, cum se întâmplă în iernile în care nu ninge. Era frig în încăpere și stăteam în colțul din dreapta strângând hainele pe lângă mine în vreme ce Dumnezeu încerca să deschidă poarta pentru a intra în lume. Aceasta era pieptul tatălui meu.
După o vreme în care lumânările au ajuns aproape la capăt, l-am văzut înălțându-se spre tavan, aburind proaspăt, mai frumos decât însăși Frumusețea și mai apoi pășind calm în jurul catafalcului ca pentru a-și cunoaște locul nașterii. Pe mine nu m-a văzut și nu mi-a dat nici un semn.
După o vreme, îndreptându-se spre fereastra deschisă, a strîns tot cerul între două degete și și l-a pus pe chip ca pe un ochi de sticlă, apoi, s-a îndreptat către ușa de la ieșire și eu am sărit la picioarele lui și am văzut cum ia întreaga iarnă pe talpă ca pe o gumă de mestecat aruncată pe podea. Atât am apucat să văd, o talpă și apoi călcâiele. Pentru El eu nu eram acolo. A închis ușa după el și dus a fost.
Am rămas cu gândul că ar fi bine să îl cresc. Am cumpărat hăinuțe, papucei, cutii cu hrană plină de vitamine. Îi pregătesc zilnic micul dejun și îi fac pătuțul seară de seară. Pe perne pun jucării făcute de mine însumi peste zi. Mă rog să vină și zilnic ies din casă ca să încerc să dau de el. De atunci îl caut și îl aștept.
