În 2023 se împlinesc 120 de ani de la nașterea primei scriitoare admise în AcademiaFranceză, Marguerite Yourcenar. În ciuda distanței ce ne separă, operele sale nu încetează să ne vorbească, să ne interpeleze și să ne ajute să înțelegem mai bine societatea în care trăim; astfel, dorința scriitoarei de a-și crea o familie pare a se fi concretizat. Precizăm dintru început că, de fapt, pentru Yourcenar, familia se creează în spațiul ideilor, prin reluarea unor gânduri, a unor structuri literare sau prin punerea în scenă a unui dialog subtil cu o voce considerată apusă. În cele ce urmează ne propunem să analizăm modalitatea în care scriitoarea percepea literatura, actul literar pentru a arăta că viziunea ei poate aduce plus-valoare modului în care societatea noastră se raportează, în același timp, la scriere, la actul creației în general și la exercițiul lecturii (strâns legat, desigur, de redactarea operelor literare). Raportul dintre artă și societate constituie o problematică de referință pentru dezbaterile actuale, întrebarea cu privire la rolul literaturii în contextul sociopolitic prezent fiind rostită deseori. Nădăjduim că viziunea yourcenariană asupra magiei scrierii ne poate dezvălui misterul și puterea discursului în lume pentru că există, neîndoielnic, o forță a rostirii și a rostuirii în textele sale.
O scurtă incursiune în biografia lui Marguerite Yourcenar ne va ajuta să înțelegem mai bine viziunea sa literară. Marguerite Antoinette Jeanne Marie Ghislaine de Crayencour vede lumina zilei pe 8 iunie 1903, la Bruxelles. Yourcenar primește, în spiritul epocii, o educație privată, cu preceptori, dar și mai mult învață din vizitarea muzeelor, citirea și recitirea operelor literare clasice și frecventarea teatrelor. Spiritul autodidact pe care și-l formează încă din copilărie se va regăsi ulterior în modul ei
de lucru. După moartea tatălui, în 1929, care a sprijinit-o constant în traseul ei cultural și cu complicitatea căruia și-a construit numele de scriitoare, Marguerite Yourcenar începe să se impună în universul literar. În 1929 publică Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică, roman ce cunoaște aprecierea imediată a criticilor. Urmează o serie de călătorii, de întâlniri cu personalități literare și culturale din spații geografice variate (Thomas Mann, Virginia Woolf, Jean Cocteau etc.), dar, mai ales, o intensă activitate de lectură și de scriere; opera ei literară se va bucura de aprecierea instituțiilor literare și, uneori, în ciuda subiectelor dificile tratate în textele sale, a publicului. În 1970 devine membră a Academiei Regale din Belgia,
iar în 1980 rescrie istoria Academiei Franceze, fiind prima femeie ce este aleasă în rândul „imortalilor”.
Încrederea lui Yourcenar în literatură transpare încă din diversitatea genurilor literare pe care le abordează: romane, nuvele, poezii, teatru, eseuri, memorialistică, traduceri. În spațiul cultural românesc se regăsesc mai curând textele narative ale scriitoarei, respectiv romanele, nuvelele, o parte dintre eseuri, volumele de memorialistică și interviurile cu Matthieu Galey (critic literar și scriitor francez); dramaturgia și poezia își așteptă, în prezent, traducătorul. Diversitatea formelor pe care o iau ideile, sub privirea atentă și scrutătoare a lui Marguerite Yourcenar, arată complexitatea și bogăția scrierii; în fond, pentru creatoare, scrierea este o formă de terapie, de introspecție, întrucât, așa cum scriitoarea afirmă în interviurile acordate, prin textele pe care le creează își pune ordine în idei; exercițiul scrierii devine, în acest fel, disciplină, autodisciplină și, mai mult, o formă de cunoaștere și chiar de autocunoaștere: „[să scrii, n.n.] este o muncă, dar este și un joc, și o bucurie, pentru că esențialul nu este scriitura, este viziunea. Mi-am scris întotdeauna cărțile în gând înainte de a le transcrie pe hârtie și le-am uitat uneori timp de
zece ani înainte de a le da o formă scrisă” (Cu ochii deschiși. Convorbiri cu Matthieu Galey, traducere din limba franceză de Elena Bulai, București, Curtea Veche, 2007, p. 209). Prin urmare, jocul cu cuvintele, altfel spus, literatura face parte integrantă din viață; și asta pentru că, în viziunea lui Yourcenar, scrisul vindecă sinele și chiar îl ajută să se formeze, să se definească. Această dimensiune identitară a scriiturii va juca un rol esențial în modalitatea în care autoarea Memoriilor lui Hadrian (1951), roman istoric ce-i aduce consacrarea, își va proiecta și organiza microcosmosul social și cultural.
În fond, Yourcenar se consideră un copil al literaturii; pe de o parte, literatura reprezintă, așa cum spune ea însăși, o moștenire de familie și, pe de altă parte, pentru că, în viziunea ei, adevărații ei predecesori sunt cărțile, acestea oferindu-i, în premieră, o imagine obiectivă a sinelui. Renașterea literară a lui Yourcenar a avut loc în bibliotecă; citind, aceasta a început să înțeleagă ceea ce o înconjoară; sau, mai bine spus, prin cărți universul se închega, începea să capete un sens și să aibă o coerență. Dacă avem în vedere faptul că literatura constituie, în concepția scriitoarei, un punct de referință vital pentru viața socială, înțelegem maniera sa de a corela lectura, scriitura și formarea de sine. De exemplu, unul dintre primele texte yourcenariene este eseul asupra operei și vieții poetului grec Pindar, text pe care, din păcate, Yourcenar îl va renega ulterior, considerându-l nedemn de grandoarea poetului; acest text are o istorie interesantă și relevantă pentru perspectiva originală a scriitoarei asupra literaturii. Pindare a constituit o provocare pe care autoarea, aflată la vârsta tinereții, și-a lansat-o; mai precis, cum se afla în plin proces de asimilare a limbii grecești, aceasta s-a gândit că redactarea unui text despre scrierile poetului celui mai complex din literatura greacă o va ajuta să cunoască și mai bine limba. Observăm cum exercițiul didactic de învățare a limbilor străine devine un exercițiu literar; putem spune chiar că acest exercițiu literar dobândește valențe identitare în măsura în care Yourcenar se descoperă pe sine în cadrul acelei activități dificile; ceea ce este sigur, ulterior, va prelua în modul de a scrie o serie de elemente pe care le regăsim în acest prim exercițiu de exegeză, printre care amintim abordarea subiectelor dificile, îmbinarea biografiei și a bibliografiei unei personalități literare etc.
Literatura constituie un instrument excelent de dezvoltare personală, având în vedere că aceasta ne învață dimensiuni fundamentale ale unei societăți funcționale: toleranța, grija pentru semeni, disponibilitatea de a participa activ la ameliorarea stării cadrului sociopolitic în care trăim. Astfel, pentru Marguerite Yourcenar scriitorul depășește categoriile generice obișnuite în societate; un scriitor nu este nici bărbat, nici femeie, ci o persoană care are onoarea să transmită și să fixeze în idei, sentimente, emoții și trăiri universale. Ceea ce este considerat ca evident, sexul unei persoane, devine irelevant când ne raportăm la un scriitor; această situație se justifică prin scopul creatorilor de frumos: depășirea limitelor de spațiu și de timp universal recunoscute. Altfel spus, pe lângă reconsiderarea etichetelor uzuale în vocabularul cotidian, scriitorul încalcă, în viziunea yourcenariană, principiile identitare; și asta pentru că el aparține ideilor, și nu unei nații. În consecință, pentru Yourcenar nu este relevantă apartenența unui făuritor de discursuri la o nație, ci, mai curând, modul în care acesta reușește să ne facă să trăim cât mai multe vieți prin scenele și prin personajele pe care le imaginează.
Ea însăși se definește ca o identitate fluctuantă, în continuă formare, plurală; metamorfică, creatoarea lui Zénon își construiește o identitate națională în continuă definire, o identitate ce ia forma unui puzzle în care fiecare operă pe care a citit-o și a apreciat-o joacă un rol esențial. Observăm cum, încă o dată, literatura devine un mod de a fi. Spiritul nomad al lui Yourcenar transpare în modul în care și-a organizat existența. Născută în Belgia, dintr-un tată francez, Michel Cleenewerck de Crayencour, și o mamă de origine belgiană, Fernande de Cartier de Marchienne, scriitoarea, rămânând orfană la doar câteva
zile de la naștere, va călători alături de tatăl său prin Europa. Aventurier, Michel de Crayencour, care avea ca deviză fraza „Oh! Nu-i nimic, nu ne pasă, nu suntem de aici, mâine plecăm”, îi transmite pasiunea pentru călătorii, curiozitatea pentru descoperirea constantă a unor noi spații geografice, a unor noi tradiții și obiceiuri. Iar Yourcenar va ști să fructifice această lecție a existenței ca un voiaj permanent. Din
1939, datorită contextului sociopolitic, va trăi în Statele Unite ale Americii, alături de partenera și traducătoarea sa, Grace Frick.
Trebuie însă menționat faptul că, deși a trăit și a scris în Statele Unite ale Americii și chiar a obținut cetățenie americană în 1947, Yourcenar a utilizat mereu franceza în redactarea operelor sale; justificarea acestei alegeri este complexă; formată ca autor în Europa, scriitoarea nu-și poate abandona limba în care s-a construit ca prezență culturală; mai apoi, ca să poată transmite emoțiile profunde, ea are nevoie de o limbă pe care o stăpânește bine, pe care o cunoaște și o locuiește încă de când a început să scrie și să citească. Lui Matthieu Galey îi reamintește: „Cât despre Statele Unite propriu-zis, nu le cunosc destul de bine, după patruzeci de ani, ca să am o opinie; sunt surprinsă mai ales de imensitatea unei mase informe, unde fără încetare totul se schimbă. Cunosc bine Mount-Desert Island, dar nu scriu romane regionale” (Cu ochii deschiși. Convorbiri cu Matthieu Galey, op. cit., p. 173).
Mai mult, Yourcenar consideră că o operă literară este echivalentul unui semnal de alarmă; altfel spus, literatura nu este gratuită, ci trebuie să atragă atenția cititorilor asupra problemelor din societate, trebuie să-i incite să gândească, să-și pună întrebări și să se implice activ în asociații, în proiecte sau în alte tipuri de manifestări care ar putea favoriza ameliorarea stării lumii în care trăiesc. Totuși, scriitoarea nu încurajează propaganda; dimpotrivă, aceasta ne arată cum orice sistem ne împiedică să vedem realitatea, creează o grilă pe care o suprapune peste toate situațiile. Iar dacă artiștii autentici au ca menire să facă publicul larg să vadă realul, propaganda, respectiv răspândirea unor doctrine, nu poate fi o soluție adecvată în literatură sau în artă. În încercarea ei de a crea o lume mai bună, Yourcenar se implică
activ în societatea în care trăiește atât prin textele sale, cât și prin participarea la diverse manifestații pentru drepturile omului, ale animalelor sau pentru susținerea și protejarea celor marginalizați (cum au fost, de exemplu, persoanele de culoare și homosexualii). Pionieră a ecologiei, eseista abordează, în mod repetat, tematica naturii și a impactului omului asupra faunei și a florei. Obiectivul principal al acestor texte este cât se poate de pragmatic: modificarea comportamentului oamenilor astfel încât lumea să devină un spațiu mai primitor, un spațiu al înțelegerii și al dialogului.
Acest spațiu se poate obține în urma colaborării dintre scriitor și cititor: scriitorul arată problemele și sugerează soluții, iar cititorul reflectează activ, înțelege și ia măsuri, căci „nu va fi niciodată prea târziu să încerci să faci bine, atâta timp cât pe pământ va mai fi un copac, un animal sau un om” (Cu ochii deschiși. Convorbiri cu Matthieu Galey, op. cit., p. 282). Iată magia lecturii! Ego-ul este atenuat, intră în dialog cu alteritatea, iar din această deschidere către celălalt se naște societatea de mâine: o societate mai bună, mai deschisă și mai pro activă. Pentru că literatura este și va fi, așa cum ne spune Marguerite Yourcenar, o căutare a libertății.
