Ce lungi și pline ni se păreau zilele altădată, ca un șes, că încăpeau acolo toți pașii noștri pe întinderea aceea despre care nu știam că se numește viață și ni se părea că va fi ca atunci, doar netedă și întinsă.
Ce imensă era atunci pofta noastră de a râde din nimic, aproape cât pofta de mâncare.
Până la cer, chiar până în al nouălea cer săream de bucurie de la te miri ce. De la o bomboană găsită într-un dulap, de la niște bani căzuți dintr-o carte, veniți parcă de sus, de la o scrisoare primită de la o fată care nu-ți știa numele, a vrut să țină corespondență cu cineva și ți-a scris ca celui „al nouălea după catalog”.
Toate ni se păreau mari atunci, poate pentru că noi eram mici, cine știe…
Marea Revoluție. Marea Depresie. E drept că acum toate acestea nu mai sunt mari, în schimb sunt mai multe, mai ales depresiile povestite.
Zilele, orele, ziceam, erau mai lungi pe vremuri, că le reușeam pe toate într-o singură zi calendaristică, probabil pentru că atunci producătorii puneau destul nisip în clepsidre, nu ca astăzi.
Ce imense erau atunci cozile după aproape orice – pâine, lapte, electrocasnice, mașină –, dar părinții noștri au reușit să le cumpere pe toate, fiindcă și răbdarea lor era pe potriva cozii: imensă.
Și promoțiile – cele de absolvenți – erau mari, nu ca promoțiile de astăzi, cele de vineri sau de la sfârșit de lună ori sfârșit de an, pe care trebuie să le așteptăm să se termine odată ca să avem parte de prețuri mai mici.
Ce mare a fost mai apoi dezamăgirea copilului nostru atunci când a aflat că Moș Crăciun e un alt nume al părinților, care au uitat bonul de plată în cutia cu cadouri.
Acum n-avem minute, n-avem memorie. Și nu e vorba doar de telefoane.
Ce mari erau atunci zările!
Acum ne-au rămas doar vizuali-
zările.
În niște poze din telefon cu nepoții, în niște fotografii alb-negru cu părinții. Pe care tot vrem să le mărim mai tare în speranța că vom descoperi ceva acolo ce n-am observat între timp.
Și așa am crescut mari până am devenit mici.
Niște bunici.
Bu-
mici.
