Nicolae Spătaru este un poet, prozator și traducător din Republica Moldova. Este directorul revistei de proză și arte vizuale „Quadrat” și membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și din România, dar și al PEN-club-ului din Republica Moldova. A semnat mai multe cărți de poezie, de proză și una de publicistică.
Cartea intitulată Omul izgonit de ceasuri este una dintre cărțile autorului, apărută în 2019, la Editura Junimea, în colecția Ficțiune și Fantezie. Când am ajuns la finalul primei proze scurte din carte – Dans albastru – mă întrebam de ce o fi apărut anume în această colecție, așa cum proza este cât se poate de realistă. Este adevărat că nu i se întâmplă în fiecare zi unui bărbat să fie invitat de către cel mai bun prieten al său la o întâlnire cu soția celui din urmă, unde aceasta să îi fie prezentată drept potențială iubită a invitatului, dar nici nu e ceva din categoria SF-ului. Mai ales că proza înregistrează și un substrat istoric destul de bine accentuat. Sunt evocate anumite realități care reflectă starea timpurilor socialiste, de exemplu. Acestea nu vin ca Nota Bene. Autorul le menționează, fiind încurajat de împrejurările personajelor, și le relatează cititorului ca unui cunoscător. Sunt amintite, de exemplu, atrocitățile securiștilor, dar și felul în care cei mai slabi dintre ei își tratau remușcările de conștiință după crimele săvârșite. Această cură de tratament se ținea exact în localul în care se petrece acțiunea prozei – restaurantul „Belvedere”: „[…] această terapie bahică, în alte timpuri, era aplicată de șefii de la Liubleanka unor nkvd-iști începători și neexperimentați. Nu întotdeauna cei racolați pentru a tortura și a decima zeci de oameni nevinovați erau asasini fără scrupule […]. După câteva tratamente […] deveneau unelte docile, devotate cauzei marxist-leniniste” (p. 12). Și acest substrat al istoriei este prezent în toate textele din acest volum de proză. L-am putea privi ca pe un personaj aparte, care trece dintr-o proză în alta și își prezintă noi și noi însușiri, astfel încât, la finalul cărții, ajungem cu o imagine închegată despre perioada sovietică, despre principiile marxist-leniniste și despre ce înseamnă „erou al poporului”. Despre cum, altădată, tinerii care „își iubeau până la jertfire patria” se culcau chiar și sub tren, în loc de șine, pentru a duce la bun sfârșit „angajamentele mărețe ale tineretului comsomolist”.
Dar să revenim la Dans ablastru. Tocmai acest dans pare a fi unicul detaliu mistic care intervine în prima proză – dansul bancnotelor în restaurant: „O adiere nevăzută le-a ridicat în sus și ele au început să plutească prin aer, să deseneze cercuri […]. Și parcă deveneau tot mai multe și mai multe”. Acest dans însă ne pregătește pentru ceva cu totul neașteptat, pentru o lume care își duce existența cot la cot cu alchimia, o lume în care intrăm începând cu cea de-a doua proză, Jurnalul cu file albe. Începe cursiv, foarte dinamic și cu inserturi semnificative de umor. Un început de proză care promite o nouă lectură plăcută, cu lecția de istorie prezentă și aici, de astă dată, o prezentare a cenzurii din cadrul universităților în perioada sovietică. Dan ține un jurnal. Are stofă de scriitor, își simte această menire, dar nu se avântă. Crede că trebuie să exerseze mai întâi completând zilnic un jurnal. Tot acolo, face portretul unui profesor – Ilie Urzicescu, care preda dialectologia. Cineva i-a descoperit jurnalul și l-a turnat decanului de la Facultatea de Filologie, fapt pentru care se pune problema exmatriculării lui Dan de la universitate, cu toate că însuși profesorul care a fost portretizat, ironizat i-a luat apărarea. Până aici, nimic mistic, nimic fantastic. Avem, iarăși, prezentarea unei situații cât se poate de specifică pentru perioada socialistă. Totul se schimbă însă în momentul în care cei doi prieteni care fac obiectul prozei, mergând spre casă, într-o noapte târzie, văd mașina decanului parcată în curtea unei case din apropierea satului lor natal. Curiozitatea i-a mânat până la fereastra casei, unde l-au văzut pe domnul decan implicat într-un ritual ezoteric. Stupefiat de cele văzute, personajul-narator a strigat „V-au furat mașina” (p. 47), după care amândoi și-au reluat drumul, încercând să facă abstracție de cele văzute. Dar nu le-a mers oricum. Ca din senin, o mogâldeață a trecut fulgerător pe lângă ei. Vorbeau despre acea vedenie ca despre o pisică foarte rapidă. Mai târziu, aceasta, transformată într-o namilă flocoasă, neagră ca tăciunele, le-a blocat, la o răscruce de drumuri, calea. Urmează un chin sufletesc și mental egal cu moartea, prezentat cu lux de amănunte de către autorul-narator. A doua zi dimineață, Dan este găsit mort. I-a fost prea slabă inima, a cedat. A murit de spaimă. Apariția bruscă a bolovanului-pisică duce cu gândul la pisica lui Edgar Allan Poe care reînvie, dar și la motanul din Maestrul și Margareta de Bulgacov. Spre deosebire de aceste două texte însă, la Nicolae Spăratu nu ești pregătit că urmează ceva groaznic. Toate cele patru proze în care apare elementul demonic încep ca texte încadrabile perfect în categoria realismului literar. Toate au ca punct de pornire subiecte inspirate din realitate, cu personaje complex caracterizate, foarte minuțios prezentate, cu elemente istorice și cu mult umor, iar atunci când te aștepți mai puțin, se rostogolește bolovanul negru! Negrul este, de altfel, omniprezent în această carte. El se prelinge dintr-un text în altul, luând mereu forme noi – pisică, cioară, babe, ceas. Iar în proza Omul izgonit de ceasuri timpul combinat cu negrul răpește vieți în casa cea mare a lui Vasilii Petrovici. Iar după ce timpul a trecut prea repede prin soția lui Vasilii și a răpit-o, Vasilii a decis să pună un lacăt mare pe ușa blestematei case. Deși poveștile expuse în acest volum sunt de-a dreptul înfiorătoare, ele sunt transpuse cu note de umor care detensionează un pic teroarea diabolicească. Avem, prin urmare, un Edgar Alan Poe de Moldova mai blând cu cititorii.
La nivel structural, cartea însumează șapte proze scurte. Un număr deloc întâmplător dacă e să-l privim din prisma colecției în care este încadrată cartea, cifra 7 fiind unul magic. Apoi, din cele șapte texte, doar trei nu au elementul demonic. Prin urmare, sunt două cifre simbolice – 3 și 7. Așadar, pe lângă faptul că Nicolae Spătaru construiește într-un fel unic conținutul textelor, utilizând fraze scurte, care conferă lecturii o cursivitate naturală, el dă cărții și o structură logică. Cele trei texte de respiro sunt amplasate astfel: la început – Dans albastru, la mijloc – Ce tip mișto am fost și la finalul cărții – Dispariția.
O carte numai bună de citit pentru toți iubitorii de senzații tari și de imprevizibil!
