Cărțile lui Iacob nu alcătuiesc un roman, ci o mare călătorie peste șapte granițe, cinci limbi și trei religii mari, fără să le punem la socoteală pe cele mici, istorisită de cei morți și completată de autoare prin metoda conjuncturii, culeasă din multe și felurite cărți și ațâțată de fantezie, care este cel mai mare har al omului. Da. Și este propusă înțelepților întru pomenire, compatrioților întru reflecție, laicilor întru învățătură, iar nostalgicilor – întru divertisment. Practic, ce mai ai a spune despre o carte de aproape o mie de pagini? Să nu vă sperie volumul, deși, la prima vedere… pe cei slabi de înger îi poate intimida. O carte care, dacă e dusă până la capăt… adică până la început – căci numerotarea este inversă –, îți developează o mare concentrație de învățăminte, observații, detalii de o rară frumusețe. Iar pe final – diamantul, unul tocit/sintetizat de vremi… din scheletul unei băbuțe ce nu mai murise vreodată – Ienta.
Și iată ce aș mai putea adăuga la această succintă descriere a celor șapte cărți ale lui Iacob și despre Iacob. Cartea ceții ne zice că „dacă nu facem decât să ne imaginăm lumea, și dacă fiecare dintre noi vede altceva, altfel?… Poate că verdele este văzut în același fel de toată lumea?… și ce ar fi dacă am putea întradevăr să deschidem ochii?… ce am descoperi atunci?… cine trebuie să vină să salveze lumea?” Sunt câteva dintre întrebările pe care Așer încearcă să le dezlege în discuții cu rabinul din Rohatin. Și dacă ținem cont că acțiunile se desfășoară prin anii 1752… întrebăm și noi: e vreodată prielnic momentul morții?
Cartea ceții face referință la Benedykt Chmelowski – autor al primei enciclopedii universale poloneze, publicată în anii 1745-1746, în două volume, la Lvov. Cu foarte multe latinisme, din care aflăm că poporul polonez este genis culta, polita, capax (popor cult, decent, capabil).
Spre deliciul nostru, sunt incluse câteva hărți cu o parte din Europa, făcând trimitere la The Ossolinski Family Zaklad Naro‑ dowy din Breslau, în care, fără delimitări exacte, găsim și citim: BUDZIAK, MOLDAVIA, UKRAINA, VALACHIA, VOLHYNIA, RUBRA, PODOLIA… și undeva mai sus de PODOLIA scrie RUSSIA. Iar unul dintre multele personaje fuge din arest și timp de o lună ajunge la Iași.
Cartea nisipului povestește despre „cum se naște lumea din oboseala lui Dumnezeu. Când Dumnezeu se strânge înlăuntrul Său, iar în jur rămâne un vid în care imediat, absolut din neant, se naște lumea”. Și este din mucegai. Lucru firesc, tot în mucegai sfârșește.
Orășelul Busk. Unde râul Rug se unește cu Poltava… „Dacă e adevărat că cerul e o oglindă ce reflectă timpul, atunci imaginea celor mistuite de flăcări atârnă pururi deasupra orașului…”
Școala lui Nichman spune: „Primul lucru pe care trebuie să-l înțeleagă orice discipol este acela că Dumnezeu, indiferent cine și ce anume este, nu are nimic în comun cu omul și se află atât de departe, încât e inaccesibil simțurilor omenești. Oamenii n-o să afle niciodată ce vrea Dumnezeu”.
Iacob este un om mai altfel, mai ager, prea înțelept pentru anii săi, cu menirea de a deveni emisar în Polonia… Iar când se află în Țara Românească… avem o poveste incitantă despre tânărul de 15 ani, despre „grăuntele de întuneric și sâmburele de lumină…”, „din miere nu trebuie să mănânci prea mult… în țara turcească”. Molivda – un alt personaj care călătorește pe Dunăre la Nicopole și la Giurgiu, care știe să pună întrebări, privindu-și viața cu detașare. Și îl întâlnește pe Iacob la Craiova. Și câteva alte obsesii în călătoria sufletului… și cum ajunge la mormântul lui Nathan din Gaza.
Cartea drumului începe cu căldura din decembrie 1755 și molima de la Mlenița.
„Sunt trei lucruri pe care nu le pot pătrunde, patru pe care nu le înțeleg” – proverb cules de Iacob, căruia îi plac comparațiile, dar și sudalmele și „vorbește ca un lăptar din Cernăuți, ca un curelar din Camenița”. Iacob tămăduiește, săvârșește minuni. Știe despre sfârșitul lumii și despre mântuirea evreilor, dar și a creștinilor. Iar scopul „călătoriei poruncite de Dumnezeu” este ca ei, evreii, „să meargă spre destinul lor”.
Iacob începea întotdeauna de la greutatea tăcerii… povara tăcerii. Greutatea mândriei. Cuvântul e o povară. Și continua cu înțelepciunea, sfatul mai actual azi ca niciodată: „Trebuie să renunțați la limba voastră și să vorbiți cu fiecare popor în propria lui limbă”. No comment!
„La Camenița, fostul minaret se transformă în postament pentru Maica Domnului, care ar fi fost turnată la Gdansk și e poleită cu aur”, iar în vara lui 1757 se stabilesc adevărurile despre episcopia din Camenița Podoliei. Au fost arse Talmudurile… iar „Isus a trebuit să fie crucificat, pentru că altfel actul mântuirii nu ar fi început”.
Și, din scrisorile doamnei Druzbaska către preotul Chmielowski, desprindem o temă actuală și azi. „Îmi pare puțin rău, pentru că acum îmi cere să mă ocup singură de vânzarea poeziilor pe care mi le publică…” Ha? Mmda! Aflăm „despre adevărul folositor și adevărul nefolositor”, despre Ivanea – „sat mic de pe malul Nistrului…” care „devine republică” și este vizitat de Molivda. Mai aflăm și despre aceea că „suferința și păcatul sunt strâns legate”.
Cartea cometei este despre noile nume atribuite evreilor botezați: „Nichman devine Piotr. Shomo Shor se numește Franciszek Wolowski”, despre barba rasă a lui Iacob Frank și fața care i se dezvăluie de sub ea… Molima de la Lvov din 1759. Molivda cu Iacob se uită la Varșovia dinspre Praga, de pe celălalt mal al Vistulei…
Cartea metalului și a sulfului, în care „cazna și blestemul”, inventate de o minte bolnavă, capătă amploare, iar „procesul durează o veșnicie…” și „restul evreilor vor fi alungați din oraș”, iar Rabbi Ziskieluk, „înainte să se spânzure, aruncă un blestem asupra localității Tikun – act ce repară lumea”. Tova îl face pe Iacob trădător… Iacob e închis în mânăstirea Jasna Gora, pentru că „își închipuie că este Mesia”.
Molivda scrie și traduce scrisori pe care diplomația regală le va trimite în Europa, o „piesă despre vânzarea conștiinței, lumea ca un iarmaroc…”, iar pe drumul spre casă, privind prostituatele, „se întreabă ce înseamnă viața”.
Vestea că „în animozitățile interne din Polonia și-a băgat nasul Rusia, iar acum dinspre est se apropie armatele țariste. Iar asta înseamnă război”. Era pe la anul 1768. „Pelerinajele încetează”, iar oștenii „îi verifică pe toți în parte, ca nu cumva să se strecoare printre ei vreo iscoadă rusă… Să te lași ucis nu e deloc un act de eroism”.
Cartea țării îndepărtate, în care Iacob spune: „legile lui Moise sunt o povară și o sinucidere pentru popor, dar învățăturile Domnului sunt desăvârșite. Trei lucruri care vin când nu te aștepți: Mesia, un lucru rătăcit și un scorpion”.
Cuvintele Domnului: „Trei sunt ascunse de mine și de al patrulea nu aveți nevoie” și ne mai povestește despre Împărat și oamenii de pretutindeni și de nicăieri…
„Există momente în timp când sunt foarte similare. Firele timpului au propriile noduri și nodulețe… pe care le observi cu tulburare. O asemenea ordine e dificilă pentru mintea rațională…” Divagațiile, elucubrațiile continuă și sunt interesante.
Și despre femei. „Vor să aibă de-a face cu alți bărbați… Multe așteaptă să li se dea voie; iar dacă n-o să li se dea voie, tot o să facă. Așa e de când lumea.”
Se mai spune că „din al doilea Templu al Ierusalimului, rămășițele cunoașterii au fost împrăștiate prin tot Orientul, mai ales în țările arabe. Iar arabii le-au transmis templierilor”. Noi? Doar să luăm cunoștință de existența lor, citind această carte, evident.
Și la ce ispite suntem împinși citind: „Legea trebuie încălcată pe ascuns, fiecare în propriul alcov, iar în afară să pretinzi că i te supui”.
Molivda e măcinat de o întrebare ce nu-i dă pace: când a ajuns la mijlocul vieții?… „Mi-am trăit viața bine?” îl întreabă pe Jakubowski.
„Salvarea Offenbachului de pe Main… râu cu mai multe culori, pe care tatăl lui se îndărătnicește să-i spună Prut…”
Oamenii „sunt obișnuiți să ia tot ce spune Iacob drept adevăr. Dar adevărul este ca o ceapă… și fiecare a văzut altceva”.
„Gilta trage ultima gură de aer care rămâne în ea. Îi umflă pieptul. Așa că nu există ultima suflare…”
Cartea numerelor începe cu „Jakubowski și cărțile morții”, „salvarea Offenbachului de prădăciunea napoleoniană”, „Libertate este cel mai frumos cuvânt al veacului nostru…” și nu doar.
„Literatura e un gen particular de cunoaștere… perfecțiunea formelor imperfecte…” spune bătrânul scriitor și ofițer al Regatului Polonez… Și cine l-ar combate?
Peregrinările Noii Atene de la Rohatin ajung până la urmă în „arhivele Bibliotecii Naționale, după care Iacob Frank a învățat să citească” și în toate Cărțile lui Iacob plutește și supraveghează stoic ochiul vigilent al Ientei, „care vede totul” și care uneori „doarme sub aripile berzei”. Prin ochii intuiției muribunda vede ceea ce nu i se arată celui de alături, ci doar autoarei – Olga Tokarczuk, laureată a premiului Nobel, anul 2018. O carte voluminoasă, grea, interesantă, chiar captivantă.
„Totuși, stă scris că omul care se apleacă asupra isprăvilor lui Mesia, chiar și a celor ratate – fie și numai pentru a le povesti – , are același merit ca acela care cercetează tainele străvechi ale lumii”.
