Gândul la ea mă indispune. O văd dizgrațioasă și cinică. Îi creionez în minte, din câteva trăsături, portretul: șuie, ofilită, scofâlcită, cu niște dinți ruinați și galbeni, expuși într-un zâmbet amar și strâmb…
Cu toate acestea, știu că va veni. Trebuie s-o las să vină, să ne înțelegem. Poate chiar să ne împrietenim, să conviețuim decent. Să-mi fac din frică acceptare, iar din reticență – împăcare… Bătrânețea mea!
Gândul la ea mă preocupă încă din copilărie. Memoria mea chiar a fixat un episod spre care mă întorc adesea. Aveam vreo patru sau cinci ani și mă plimbam prin oraș cu sora mea. Undeva, aproape de noi, văzusem o femeie tânără, frumoasă, care se juca cu un copil. Pentru că mi-a zâmbit, am întrebat ceva despre acea femeie, dar destul de tare, ca să se audă, numind-o „sora copilului”. Sora mea și acea femeie s-au privit cu un surâs îngăduitor.
– De ce crezi că e sora copilului? E mama lui!
Mi se contura așadar, pentru prima dată, ideea de bătrânețe. Mama copilului era la fel de tânără ca și sora mea. Or, eu știam că mamele arată altfel. Ca a mea. Iar surorile trebuie neapărat să fie mult mai mari. Cu paisprezece ani, mijlocia, și cu nouăsprezece ani, cea mai mare, voi afla când voi mai crește puțin. A fost prima notă distonantă din „hronicul și cântecul vârstelor” mele.
***
Una dintre primele și puținele mele fotografii din copilărie mă înfățișează în brațele mamei: o femeie trecută de prima tinerețe, cu zâmbet blând, plin de umanitate, cu fruntea bogat ridată, cu ochii încoronați de alte riduri. Mama mă născuse la 41 de ani. Am iubit mult aceste riduri în copilărie, le-am mângâiat cu mâna, încercând să le îndrept, ca să se bronzeze și miezul lor mai alb decât restul pielii. Mama era Mama. Mama era așa cum era. Unică. Frumoasă.
Mult mai târziu, când eram cu doar câțiva ani mai tânără decât mama din acea fotografie, am reținut o discuție între părinți despre mine. Nici acum nu-mi dau seama cum au ajuns ei, doi intelectuali de la sat, să discute despre înfățișarea mea.
– …arată foarte bine! Știi că eu am o fotografie cu ea în brațe, la 41 de ani. Eram mult mai îmbătrânită decât ea acum!
Alunecând ușor pe firul amintirilor, identific cu multă exactitate și momentul când am conștientizat, pentru prima dată, că mama este, cu adevărat, îmbătrânită: eu eram mireasă, iar mama a intrat, m-a îmbrățișat și a început a plânge. Ulterior, am acceptat cuminte gândul că eu nu am o mamă tânără, iar din moment ce am găsit aceeași consemnare și în Hronicul… lui Blaga, m-am simțit chiar deosebită. Sunt rodul unei maturități coapte, frumoase, împlinite.
***
Mama ar fi putut să arate mai bine, mă gândesc, dacă ar fi trăit în alt timp, dacă ar fi fost mai puțin necăjită, făcând față muncii misionare a unui profesor de la sat, dificultăților financiare, nevoilor casei și altor griji. Ar fi putut să arate mai bine dacă ar fi învățat-o cineva să se îngrijească, să-și cultive feminitatea, să-și iubească frumusețea. Dar nu a avut cine. A fost toată viața ei captiva dramei de a rămâne, de la șase ani, orfană de tată, mort în război, în ’45, lângă Berlin. A fost crescută de o femeie rămasă văduvă cu șapte copii, care abia de reușea să-și adune picioarele de pe câmpuri, mite să mai aibă timp să-și învețe fetele a se iubi pe ele însele, ca femei.
Bunica mea a fost o Penelopă, stoică și încăpățânată, încât nici pe patul de moarte nu l-a iertat pe cel care știa ceva de ultimele clipe ale bărbatului ei, dar nu i-a spus nimic după ce s-a întors de la război. Eu sunt, acum, mai în vârstă decât bunica rămasă văduvă. La 41, îmi interziceam orice gând despre semnele propriei mele îmbătrâniri… Mă întreb cum se percepea ea. Oare avea timp să se gândească la sine? Oare și-a dorit să mai fie iubită? Oare cât de bătrână se vedea la 41 de ani? Cântă‑mă, cât tânără mai sunt…
Nu știu cum și-a crescut bunica fetele, dar bănuiesc o tăcere, din pudoare, din „sfânta rușine”, din „n-am eu timp de astea”, în loc de discuții despre feminitate. Or, țin minte o mărturisire a mamei despre prima ei sarcină. Măritată, gravidă cu sora mea mai mare, a rămas odată singură doar cu bunica. O stânjeneală o cuprinsese pe mama atunci: nu putea depăși gândul că bunica și-o poate imagina făcând dragoste cu bărbatul ei. Știind-o pe mama, mă gândesc și cât curaj i-a trebuit să-mi spună mie asta, deși privirea dusă într-o parte și zâmbetul pierdut îi trădau aceeași stânjeneală. Nici mama nu prea a vorbit cu mine despre frumusețe, despre tinerețe, despre cum se poate iubi o femeie sau despre cum e percepută îmbătrânirea.
***
De altfel, am o atitudine plină de considerație față de bătrâni. Sunt serviabilă, agreabilă, receptivă cu ei ori de câte ori îi am în preajmă. Viața mi-a oferit și experiența unei perimări fizice dureroase a propriilor părinți. A trebuit să învăț să-i abordez ca pe niște copii mici, neajutorați, rătăciți și fără niciun reper decât ancorarea în plutitoarele insulițe ale propriei lor memorii. Într-un cuvânt, n-am nimic cu bătrânețea altora.
Cea care mă înspăimântă este bătrânețea mea: himerică, halucinantă, hâdă. Cineva ar putea spune că această dramă este doar închipuită, că e prematură. Dar bătrânețea îmi dă târcoale. Mă amușină. Ea mă sfruntează când mă privesc în oglindă, ițindu-se printre firele albe, ascunzându-se în conturul amenințat al ovalului feței și în lipsa de fermitate a bărbiei. Îmi râde cu amintirea de albeață a dinților mei, se învelește cu pielea mea tot mai puțin și tot mai rar proaspătă. Se infatuează, îmbrăcându-mi hainele tot mai largi, mințindu-mă că este autosuficientă. Cred că bătrânețea mea, care este încă tânără, nu se acceptă nici ea pe sine însăși. Cred că ne-am contopit, fără să ne dăm seama cum și când.
Și atunci, salvatoare, între noi, vine înțelepciunea. Ea mă învață că se poate îmbătrâni frumos. Ea îmi amintește că un corp poate fi ajutat prin sport, mă îndeamnă să explorez rețete de măști, alifii, uleiuri, seruri care estompează metamorfozele fizice. Ea îmi sugerează să învăț din experiența altor femei care au trăit sau trăiesc îmbătrânirea. Dar mai ales, înțelepciunea mă învață că totul este trecător.
Ca un gest de rezistență în fața fricii de a îmbătrâni, ca o reabilitare a văduviei devremi a bunicii, a ofilirii premature a mamei, învăț să mă accept. Învăț să mă revăd tânără în tinerețea celor trei copii ai mei. Învăț să rămân copil în preajma copiilor pe care îi instruiesc. Știu că-mi strălucesc tinerește ochii ori de câte ori vorbesc despre cărți și călătorii – pasiunile mele. Or, pasiunile ne mențin tinerețea. Îmi confirm că există o frumusețe aparte, a femeilor coapte, mult mai amețitoare… Tinerețea mea stă în hohotele de râs, în moliciunea trupului, în ascuțimea spiritului, în pacea mea interioară. Tinerețea mea, a mamei și a bunicii flutură în zulufii mei. Atunci când îmi revărs părul pe spate și-l văd căzând în valuri castanii, le aud spunând: „Iat-o pe urmașa noastră!”
Bătrânețea mea, încă tânără, îngemănată cu înțelepciunea vârstei, îmi dă, pentru prima dată, puterea și curajul de a scrie despre ce simt. Și este al naibii de eliberator și izbăvitor acest exercițiu al scrierii.
Iată, lume, mă țin încă tânără, dar, de fapt, îmbătrânesc! Sunt tot eu și mă accept. Până la lacrimi…
Și atunci am puterea să-mi promit că nu mă voi abandona, că-mi voi îmblânzi bătrânețea. E clipa în care trăiesc această rarisimă revelație că este un dar să îmbătrânești, că bătrânețea este un apus. Iar apusurile sunt, și ele, atât de frumoase! Cineva zice că ar fi chiar mai frumoase decât răsăriturile. Rămâne să mă conving de aceasta…
