Stând anul acesta câteva săptămâni la Chișinău, apoi la Iași, dar și gândindu-mă la întrebările pe care le-am mai primit în Germania, pe fundalul unor gânduri mai vechi, am ajuns, iată, la următoarele.
În Republica Moldova, și în general în afara României, noi, cei crescuți cu limba română ca limba noastră maternă, suntem români, dar nu suntem români.
Adică, suntem români în sensul în care erau români Mihai Eminescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Sturdza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir et al., suntem români în sensul lui Neculce, că suntem originari din părțile vechii Dacii romane și „de la Râm ne tragem”, suntem români în sensul de român de dinainte sau de la începuturile statalității românești unitare. Dar noi nu suntem români în sensul de „cei care sunt din cotidianul statului contemporan România”, pentru că noi nu am crescut în el, am contactat târziu, sporadic și pe filiere înguste (cultural, economic – întotdeauna specific, nu holistic), și avem ca bază conceptuală imaginare diferite. Ne conectăm, desigur, prin intermediul limbii comune, vii, dar conexiunea nu va fi niciodată o sută de procente. Or, o mulțime de referințe culturale normale pentru cineva care a trăit în România comunistă sau postnu sunt clare pentru cineva din afară, chiar dacă acela are limba română maternă. Și viceversa, referințele sovietice și postdin RSS Moldovenească (Basarabia, Transnistria) sau RSS Ucraineană (Bucovina, sudul regiunii Odesa) nu sunt clare pentru cineva din România. Același lucru cu românofonii crescuți sau născuți în diasporă, care, chiar dacă vorbesc româna ca limbă maternă, au dificultate să prindă din start referințele culturale specifice celor care au crescut și/sau au trăit în România sau în RSSM/RSSU (ori deja în statele postsovietice, Republica Moldova/Ucraina).
Or, cultura ca bază conceptuală e în continuă evoluție și în timp ce limba e esențială, ea nu e unica determinantă. Totodată, în mod curios, faptul că am fost rupți așa de către istorie ne permite te să observăm acum că s-a format, că există, dincolo de granițele statului unitar România, poate pentru totdeauna în afara lui (pentru că pacea e categoric mai presus de orice concepte de remanieri administrative), un spațiu românesc, românofon (une roumainophonie?), care coexistă ușor și organic cu alte culturi și limbi, unde românesc are conotații extra-/suprastatale, parțial similar cu felul în care tot români erau cândva cei din Transilvania, Valahia și Moldova, fără a fi în același stat. Asta nu înseamnă că statul român, ca cel mai puternic actor în această ecuație, trebuie să-i capitalizeze agresiv pe acei români în scopurile politicii sale externe (ceea ce nici acum nu face și e bine așa), dar poate să-i ajute mai mult, să încerce să-i reprezinte în fața statelor lor (mai puțin în Republica Moldova, unde suntem majoritari și avem în sfârșit controlul, mai mult în Ucraina, Serbia, Ungaria sau în țările cu diasporă nouă, mare românofonă), când e vorba de protecția drepturilor lor ca minorități, să-i ajute prin pârghii culturale să-și mențină limba și legăturile cu cultura veche românească (mai ales în sens nonstatal – lingvistic, umanist, religios etc.), dar și să încurajeze interacțiunea în cadrul culturii românești globale.
Deci, aș diferenția între român (de limba română, cultură veche românească) și român (de limba română, cultură veche românească, plus experiența profundă, multifațetată a vieții în statul unitar România). (Inițial denumirea de România a fost de la „român”, iar acum, pentru că înțelegem că sunt foarte mulți români care nu sunt din/în România și probabil nu vor fi niciodată, putem zice invers, de la România – așa, ca idee năstrușnică, pentru cei de acolo – românin, iar pur și simplu români sunt toți românofonii nativi, din/în România sau nu.)
De aceea și noi suntem români, dar nu suntem (ca în România) români.
Dar, reiterez, asta în sine nu e nimic rău, din contra! Folosită cu cap, aceasta e o oportunitate majoră pentru emergența unei noi paradigme culturale românești, cea a unei culturi românești îmbogățite, diverse, internaționale, globale, care viază fără a sta să se gândească prea mult la limitele administrative ale statului contemporan România. Chiar dacă, desigur, România e țara noastră și, măcar simbolic, întotdeauna va fi.
(03.08.2023, Berlin)
