Izbitura glonțului îi zgudui corpul, provocându-i un val nesfârșit de convulsii și amețeli, de parcă cineva l-ar fi izbit cu un par în moalele capului. O arsură îi pârjoli burta, răspândindu-se în tot trupul lui slăbit de atâta alergătură cu mitraliera în mână pe străzile lungi ale Berlinului. Văzu negru în fața ochilor și se poticni. Glonțul acela îi umplu tunica de sânge, doborându-l ca pe un cal la pământ. Cu mitraliera în mână, în mijlocul unei gloate de vecini de-ai săi din Flutura și din satele megieșe, toți mânați din urmă de urletele unui batalion de soldați ruși, Gheorghe alerga spre casa de pe deal. Din care se trăgea neîntrerupt. Împușcau și ei în timp ce alergau, dar ei nu știau în cine împușcă, deoarece toate obloanele erau trase și ei nu înțelegeau cine și de unde împușcă: de pe acoperiș, din podul casei, prin spărturile din zid. Ei împușcau la plesneală, poate-poate vor nimeri pe cineva, dar soldații germani îi vedeau ca în palmă, secerându-i din picioare. Culcaseră deja la pământ patru valuri, iar acesta era al cincilea. Câteva batalioane de uzbeci, turcmeni, ceceni, ucraineni își găsiseră somnul de veci pe strada aia care ducea spre casa de pe deal. Mânați din spate de urletele bezmetice ale soldaților ruși, mitraliorii moldoveni săreau peste cadavrele camarazilor mâncate de roiuri de muște, îndreptându-se spre casa de pe deal, de unde gloanțele țâșneau neîncetat, făcându-i să urmeze soarta tovarășilor lor. Unul după altul, asemenea snopilor de grâu, se prăbușeau la pământ și ei. Cei mai mulți dintre ei – fără să mai înțeleagă ce li se întâmplă și fără să mai scoată vreun strigăt.
Strada aia care ducea spre casa de pe deal era deja pavată și cu cadavrele lor.
Zdruncinat de acel glonț nemilos, Gheorghe căzu pe spate, pierzându-și cunoștința. Soldații ruși săreau peste ei, alergând spre casa de pe deal, pe care voiau s-o ocupe cu orice preț, iar după ei veneau alte și alte unități ale armatei. Orbiți de dorința de-a se apropia de casa de pe deal, unii soldați nu se mai uitau pe unde călcau. Călcau peste cadavrele camarazilor uciși. Îi călcau pe cap, pe gât, pe piept, pe burtă, pe mâini sau pe picioare. Așa le venea mai ușor să înainteze. Erau așa de mulți morți, că zăceau unul lângă altul și nu mai aveai cum să sari peste ei, iar alt drum spre casa de pe deal, pur și simplu, nu exista.
Unde și unde se auzea câte un răcnet, dar ei nu se opreau din fuga lor nebună spre casa de pe deal pentru a-și salva camaradul rănit. Cel mult, își îndreptau mitraliera spre el și-l ucideau.
Câțiva soldați ruși, unul după altul, l-au călcat și pe Gheorghe în picioare, unul pe mâna stângă, altul pe cea dreaptă și unul pe braț. Ultimul soldat care-l călcă pe mână fu, și el, ucis de un glonț slobozit din casa de pe deal și se prăvăli peste Gheorghe, împingându-l în rigola de alături. Rostogolindu-se în șanț, Gheorghe se izbi cu spatele de betonul neprimitor. Gheorghe își auzi propria respirație și bătăile inimii. Soldații ruși continuau să umple strada cu cadavrele lor.
