La doi ani după publicarea romanului meu Măcel în Georgia la o editură din România, mă aflam într‑o rezidență literară la MuseumsQuartier din Viena. Cu trei zile înainte să mă întorc acasă, urma să mă întâlnesc cu directoarea unei foarte cunoscute fundații austriece, care acorda subvenții pentru tipărirea autorilor din estul Europei în limba germană. Directoarea era decisă să sprijine și traducerea romanului meu. În fond, nu aș fi fost primul autor român publicat în limba lui Peter Handke, înaintea mea au mai avut acest noroc și Florin Lăzărescu sau Dan Lungu. Elke, o angajată de la MuzeumsQuartier, îmi citise romanul (știa româna) și îi vorbise directoarei despre el. I‑a spus că e un roman în care există tot ceea ce fac tinerii: sex, dragoste, onanism, greșeli, trădări, visează, își trădează visurile, se împrietenesc, cred în prietenie, au obsesii și convingeri, renunță la convingeri, dar nu și la obsesii, călătoresc, se revoltă, beau mult, invidiază, sunt deseori disperați, admiră, visează la iubiri imposibile, se ratează, se rănesc unii pe alții, fac rău, își fac rău, se urăsc pe ei înșiși și‑i iubesc pe alții, se joacă de‑a viața neștiind că nu te poți juca de‑a viața, că acestea sunt cele mai periculoase jocuri, care pot avea urmări foarte nasoale, care îți pot da peste cap toată existența. I‑a spus că, în scena din final, ei evadează cu un autobuz rablagit dintr‑un oraș bombardat, neștiind că împreună cu ei fug și cei de care ei fugeau. Într‑un cuvânt, i‑a spus că e un roman despre tinerețe, despre ce înseamnă să fii tânăr într‑o lume în descompunere și, în felul acesta, a convins‑o să‑l susțină financiar.
Găsisem și o traducătoare, aceasta reușise să traducă două capitole, directoarea le‑a citit și a rămas încântată. Traducătoarea a găsit și o editură, și apariția romanului meu în limba germană părea mai mult decât sigură. Traducătoare aveam, o editură așijderea, iar directoarea era decisă să aloce banii necesari publicării. Deci, totul părea hotărât. Editura fixase chiar și data apariției: 1 decembrie 2011. Mai rămânea doar un fleac: directoarea să transfere banii.
Totuși, înainte de asta, ținuse foarte mult să ne întâlnim, mai ales că eu eram (încă mai eram) la Viena. Întâlnirea fusese fixată pentru ora 17.00. O întâlnire anulată în ultima clipă. Nici măcar Elke nu știa de ce. A anunțat‑o secretara, iar ea s‑a dus ață la directoare.
Acolo, în cabinetul ei, se mai afla cineva. Un domn cu o cămașă roșie și cu mustață, pe care Elke nu‑l cunoștea. Era un scriitor din Chișinău, venit la congresul mondial al PEN Clubului. Elke a întrebat‑o dacă ne‑am putea întâlni mai târziu sau în ziua următoare și directoarea i‑a spus că nu.
„Această traducere pur și simplu n‑o să apară.”
Scriitorul din Chișinău zâmbea triumfător. Ceea ce nu a priceput sub niciun chip Elke eu am înțeles imediat. Tipul îmi torpilase traducerea.
Neșansa mea a fost că a venit la Viena exact în perioada când eram și eu acolo. Dacă acel congres al PEN‑ului ar fi avut loc cu o jumătate de an mai târziu, cartea mea ar fi apărut în germană.
Câțiva ani mai târziu, mi‑a scris o traducătoare din Franța și mi‑a spus că ar vrea să‑mi traducă Măcel în Georgia în limba franceză. Apoi a venit la Chișinău și s‑a repetat exact aceeași poveste. Pe urmă, a picat și traducerea în limba sârbă.
Zilele acestea, mi‑a scris o traducătoare din Germania (alta, nu aceeași) și m‑a anunțat că ar vrea să‑mi traducă Măcel în Georgia în limba germană. Oare o să se repete din nou aceeași istorie?
