Serafim Saka: „Au făcut carieră cei care se dau azi mari şi tari şi patrioţi”
Republica Moldova rămâne ţara în care despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse. Deconspirarea turnătorilor şi a securiştilor în Basarabia, desigur, ar fi un proces firesc în contextul condamnării crimelor comunismului. Până a se iniţia procesul lustraţiei la noi, doar în ideea de a nu deveni o armă politică a foştilor KGB-işti ca şi în alte ţări foste socialiste, avem nevoie de ample discuţii publice pe marginea acestei chestiuni.
În urmă cu mai bine de doi ani, regretatul scriitor Serafim Saka mi-a făcut o serie de dezvăluiri la acest capitol. La început era foarte hotărât să-l publicăm, apoi, dintr-odată, mi-a interzis să-l dau publicităţii până la decesul său. Mi-am respectat promisiunea şi cred că cititorii noştri merită să afle cât mai curând declaraţiile regretatei personalităţi.
Stimate domnule Serafim Saka, aţi putea explica modul în care erau racolaţi unii membri ai Uniunii Scriitorilor (US) de Securitate?
Şi cam cum îţi imaginezi dumneata că s-ar putea explica ceea ce ştii numai din bănuială?! Racolările nu se făceau la adunările deschise (la acestea aveam şi eu acces) de partid şi poate nici măcar la barul gălăgios şi negru de fum al Uniunii, unde se făceau multe.
Explicaţia aceasta ar putea să ţi-o dea numai ceiracolaţi,precum şi cei care racolau, mulţi dintre care mai deţin şi azi posturi înalte sau încasează pensii de merit de la statul acesta democrat pe care-l tot făurim şi el nu se lasă în niciun fel făurit.
Eu aş putea, bunăoară, să-ţi explic ceeace mi-a spus ex-preşedintele Petru Lucinschi, în chiar cabinetul domniei sale, unde eram cu Ioan Mânăscurtă, preşedintele Editurii US, la care lucram, veniţi să-l convingem să ceară Legislativului să promoveze o lege care să scutească cartea naţională de TVA. Promiţător cum era când era, domnul spicher ne-a promis şi nouă că se va face, după care i-am scris un autograf pe cartea proaspăt apărută – Basarabia în GULAG – şi l-am întrebat în numele suferinzilor pe care i-am cunoscut: „Cum se face, domnule preşedinte, că victimele gulagului sovietic rămase în viaţă au o pensie de mizerie, în timp ce călăii lor nu pot de bine şi atâta atenţie cât le acordă statul pe care-l conduceţi?!”
Şi el ce v-a răspuns?
Simplu: aşa a hotărât Parlamentul şi iaca eu, care sunt documentat şi cunosc în adânc problema, aş face bine să alcătuiesc o listă a victimelor pe care le-am întâlnit…
Ce să facă cu această listă?
Să le promită şi lor nişte pomeni, ce altceva…?! Dacă vrei să ţi se explice modul în care erau racolaţi unii scriitori, cum zici, întreabă-i pe cei care aveau posturi, erau editaţi în tiraje de masă, primeau premii de stat pentru leniniane, nu reuşeau să se întoarcă bine dintr-o deplasare în străinătate că li se propunea alta, şi aşa la nesfârşit! Aceştia ar putea să-ţi explice modul de racolare în această parte răsăriteană a Europei, în care lustraţia mai stă sub şapte peceţi şi după două decenii de la prăbuşirea Imperiului Răului.
„Au făcut carieră cei care se dau azi mari şi tari şi patrioţi”
Aţi cunoscut scriitori care aveau angajamente faţă de Securitate?
Cum să nu!!?? Răspunsul, în această chestiune, este unul singur: bănuiala. Ei au făcut tot ce-au vrut, în timp ce noi ne-am ales doar cu virusul bănuielii: poate-i acesta, da’ poate celălalt… Şi cum bănuiala nu-i o dovadă, ne amărâm existenţa, persistând într-o nesfârşită suspiciune care ne desparte până şi în cea mai dramatică problemă. Existenţa naţională şi nu, o, nu cea polietnică şi multiculturală, atât de statal speculate de la un timp. Amânată până la această foarte târzie oră, legea lustraţiei ar putea să nu ne mai poată dumeri.
Mulţi-mulţi ani în urmă, aflându-mă în localitatea Oneşti, r-nul Kotovsk, preşedintele colhozului de acolo s-a grăbit să ni se fudulească că la ei în gospodărie lucrează şi trăiesc reprezentanţii tuturor naţionalităţilor sovietice. „O avere de năţii!” a exclamat dumnealui şi ne-a dus să ne arate ce fac şi cum trăiesc. Prima surpriză am avut-o la căminul cultural, în care era situată şi biblioteca sătească, unde lucra o nevăstuică, care, dacă nu ştia o boabă pe-a noastră, nu era abonată la nicio publicaţie în moldoveneşte. Când am zis „Parcă se poate aşa ceva?” tovarăşul a sărit şi s-a justificat în locul bibliotecarei: dacă la noi toţi ştiu ruseşte!
Bineînţeles c-am fost turnat doar pentru o nevinovată uimire de tânăr ziarist!
Pe scriitorii care aveau angajamente faţă de Securitate puteam doar să-i bănuiesc. Dar cum bănuiala nu-i o dovadă, tac. L-am cunoscut, în schimb, pe deloc scriitorul Gheorghe Lavranciuc, pe care nu aveam de ce-l bănuiesc. Era chiar general în toată legea. Asta după ce am învăţat cinci ani încheiaţi în aceeaşi grupă şi la aceeaşi facultate, Istorie şi Filologie, în casa căruia m-am pomenit într-un târziu de noapte, în toamna lui 1979, după o seară duioasă la restaurantul Inturist – aniversarăm 20 de ani de la absolvire. Când la paharele pe care le luaserăm deja s-au mai adăugat alte câteva, necuratul m-a împins să-i zic că oprimanta dumnealui instituţie mă persecută, îmi îngreunează publicarea cărţilor, nu mă lasă să văd lumea – atâtea, motive din care am devenit un antiboghist (de la prim-secretarul Bodiul) – şi suntgata să părăsesc în orice clipă republica. După o tăcere lungă şi apăsătoare, bietul meu coleg de studii pedagogice şi general de KGB, speriat în propria sa casă, n-a găsit altceva decât să-mi arate, cu degetul dus la tâmpla, că-s nebun. Speriat de sperietura lui, am încercat să mă justific: „După ce a uscat toate bălţile, Bodiul vostru ară acum prispele caselor ţărăneşti ca să cultive viţă-de-vie, ca să primească steaua de erou al muncii socialiste!” „????” Şi cum frica nu mă slăbea, i-am cârpit o minciună că, adică, o să vină prim-secretar Piotr Chirilovici Lucinschi ş-atunci… Profeţia mea l-a impresionat mult şi atunci fostul meu coleg Lavranciuc, atunci doar general KGB, s-a aruncat să-şi etaleze meritele, spunându-ne – eram câţiva colegi – cum l-a cules, în mantaua soldăţească în care umbla după militărie pe străzile Chişinăului, cum l-a trimis la Bălţi şef de comsomol, cum a avut grijă să-l promoveze, apoi să-l readucă în capitală, cum, cum, cum – multe şi de toate!… Ei, şi după ce ne-am mai atenuat frica cu alte pahare, tovarăşul meu general m-a luat la braţ şi m-a dus să-i văd cabinetul de lucru, căptuşit cu cărţi de specialitate, cum s-a exprimat dânsul. Când l-am întrebat unde-s cărţile scriitorilor moldoveni, le-a scos de pe undeva şi mi-a arătat autografele lui Cibotaru, Boţu, dar şi un solid volum de Druţă, apărut la Molodaia Gvardia. Pe Druţă – asta m-a rebăgat în sperieţi – mi l-a arătat aplecându-l sub poala feţei de masă, ca să nu-l vadă cineva, deşi eram numai noi doi. Prudenţa generalului m-a tulburat. Adică, până şi un general de Securitate nu era sigur că nu este ascultat, la el acasă, de propria Securitate.
Spre dimineaţă, când am ajuns acasă, mi-am trezit soţia şi i-am spus, încă speriat, toată pătărania. Cum era de pe somn, soţia şi-a frecat îndelung ochii şi m-a întrebat ca pe un repetent: „Şi cam cui ar putea să te denunţe un şef de kaghebe?!”
Aveaţi colegi faţă de care eraţi circumspect?
Ca mai toată lumea. Cu mine însă se întâmpla ceva cu totul inexplicabil: pe cât de circumspect eram, pe atât mi-o lua, de multe ori, gura pe dinainte şi spuneam ceea ce un om normal n-ar fi spus niciodată.
„Hărţuit de cei cu pâinea şi cuţitul…”
Cum se manifestau turnătoriile colegilor?
În cel mai direct mod. Mi se îngustau spaţiile de manifestare şi posibilitatea de a avansa, de a face o carieră care să-mi aducă un acoperiş mai bun şi un ban mai mult, să intru chiar şi în partid, ca atâţia alţi colegi, unii dintre care, bănuiesc, îşi mai păstrează, pentru orice eventualitate, carnetele… Ar mai fi cazul să-ţi mărturisesc – nu să mă plâng! – că şef nu am fost nici măcar în postură de zam-zav-zama (adjunct de şef-adjunct),că manuscrisele mele treceau din safeul lui Hropotinschi în safeul lui Gheorghiu şi de la acesta înapoi la Tampei, că textele care aveau norocul să apară în ziare erau fundamental vivisecţionate de vigilenţii zami, redactorii-şefi fiind mereu ocupaţi, plecaţi, convocaţi când era vorba de mine.
Unul singur, Valeriu Senic a dat curs gâlcevosului meu articol Luceafărul la 25 de ani, fiind ultimul număr al Literaturii şi Arta pe care-l semna în calitate de redactor-şef.Norocul meu că nu toate vorbele mele erau valorificate de bravii băieţi, că mai nimeream şi la puşcărie. Doar vorbele, că fapte ieşite din comun n-am prea auzit să se facă prin părţile noastre în acei ani. Scriam ce credeam eu, dar dacă nu mă publica nimeni, parcă nici n-aş fi scris. La noi nu exista un samizdat, nu ne întruneam podpolino, nu trimiteam, ilegal, manuscrise peste hotare (eram fericiţi să ne vedem publicaţi de Moscova, când aici se întârzia, programat, apariţia), nu se ieşea în plină piaţă – de aceea, poate, am ieşit atât de masiv atunci când ni s-a dat voie – , nu făceam nimic din ceea ce auzeam că fac cei curajoşi şi dornici de libertate. Înclin să bănuiesc că mai curând s-o fi temând ei de gurile câtorva descătuşaţi – un fel de transparenţă timpurie – decât noi de secretizatele dumnealor tăceri.
Securitatea v-a propus să faceţi nişte lucruri?
Nu nişte, dar unul totuşi mi-a propus. Povestea aceasta este lungă şi parţial scrisă deja de mine. Asta se întâmpla în vara lui 1987, în plină restructurare şi transparenţă gorbaciovistă, când nu te mai puteau obliga, forţa, ameninţa şi tot restul din clasicul dumnealor arsenal kaghebistic.
Aşadar, ecuaţia morţii tragice a preşedintelui de scriitori Pavel Boţu vrându-se cu cât mai multe necunoscute, vechea putere încă în puteri se opunea din ultimele răsputeri adevărului, lansând zvonuri şi întinzând capcane. Atunci au apărut din senin, scrise de mâna lui Boţu şi trase la xerox după moarte, fugarele notiţe – Către Saca – congr. VII al scr. Mold. – pe care secretarul şi le făcuse pentru a-mi da a doua zi de congres – 14-15 mai 1986 – ripostă la cuvântarea mea.
Din motive necunoscute, riposta nu s-a produs, notiţele fiind scoase, după moartea lui Boţu, la lumină, multiplicate la xerox şi difuzate la Casa Presei, Ministerul Culturii şi numai Dabija știe încă pe unde. Violentele notiţe aveau scop intimidant: să împiedice desfăşurarea conferinţei scriitorilor, numită o noapte furtunoasă, din 18-19 mai 1987. Pe măsură ce ziua conferinţei se apropia, comentariile de tot felul luau amploare, convocarea mai multor scriitori la procuratură, bucuria oponenţilor au început să mă îngrijoreze, la partid nu mă puteam adresa – pe lângă că nu eram membru, nu eram nici agreat. Și atunci un coleg, participant activ la pregătirea conferinţei, pusă la cale chiar în casa mea, neîntrecut expert în materie de detectiv naţional,mă sfătuieşte să nu las lucrurile baltă – toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră, idiotule –, convingându-măsă mă adresez unui băiat foarte bun, care mă poate ajuta. „La kaghebe?!” „Ei ştiu totul, idiotule!…”
„Europa Liberă a fost o înaltă şcoală de literatură şi cultură”
Departe de a fi ceea ce se dădea, Securitatea moldovenească continua să rămână aceeaşi Marie, dar cu altă pălărie. Băiatul cel bun a reacţionat prompt,întâlnirea având loc în plină zi şi văzul lumii, în cabinetul directorului Teatrului Naţional „Al.S. Puşkin”. Înalt, frumos, blând şi deschis, băiatul cel bun se dovedise a fi cunoscutul, de multă lume, maiorul Glotov, care mi-a spus că mă cunoaşte bine, deşi în arealul dumnealui de veghereintraudoarinstituţiile teatral-muzicale, nu şi revoluţionata noastră Uniune scriitoricească.
Subtil şi atent la orice cuvânt, maiorul Glotov a trecut cu privirea peste textul xeroxat al lui Boţu, dovadă că rupea oleacă de moldavenească, asigurându-mă că totul o să fie bine. Ceia ce ar fi putut chiar să fie, dacă autorii nu erau, chiar ei, îngrijoraţi că Europa Liberă – prin gura lui Nicolae Lupan, cel care a scos Basarabia din anonimat, dar şi a lui Grigore Singurel, care nu era decât fostul textier oficial al Filarmonicii din Chişinău, Efim Ciuntu-Krimerman – nu-şi radicaliza discursul, în care numele meu, conjugat la modul pozitiv, n-ar fi răsunat tot mai des la acest, încă odios, post străin de radio care ne încuraja mişcarea.
De exemplu: „Cât despre sclipitorul publicist Serafim Saka, pe acesta nu l-am criticat niciodată. Fie şi din motivul că a fost unicul dintre adevăratele talente din Basarabia hărţuit de către cei cu pâinea şi cuţitul şi înţărcat mai mult decât oarecare altul pe la edituri, ziare, reviste, radio, televiziune etc.” (Nicolae Lupan, Însemnări de desţărat, Editura Nistru, Bruxelles, şi Semne, Bucureşti, 2001, pag. 116, rândul 5 de jos!)
Ei bine, dacă am avut tupeul să apelez la serviciile veghetoare ale lui Glotov, era firesc ca şi respectivul să aibă nevoie de mine.Vorba ceea: bine pentru bine!
Sarcina maiorului Glotov era să mă convingă să scriu un articol principial despre Europa Liberă, care, în contra bruiajelor şi barajelor, acum mai mult de pe malul celălalt al Prutului, răsuna tot mai vehement, aducând mult dorita Românie în casele noastre, cu tot ce avea ea atunci rău şi bun, dar şi o informaţie amplă despre trezita din somnul cel de moarte Basarabie.
Acum, că am ocazia, aş vrea să-ţi mai spun ceea ce generaţia voastră nu prea ştie, că Europa Liberă, la care îmi răsuna, în acei ani grei pentru existenţa mea, numele, a fost, pe lângă câte era, şi o înaltă şcoală sonoră de literatură şi cultură, în care profesau neegalaţii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar şi atâtea alte mari personalităţi transfuge. O dată pe săptămână aici audiam fascinantele Teze şi antiteze la Paris şi tot aici am urmărit ani la rând răscolitoarele texte scrise de neînfricatul basarabean Paul Goma, dar şi textele lui Dorin Tudoran, inclusiv pamfletul filozofic Frig sau frică, graţie cărora noile timpuri m-au găsit sincronizat cu mişcarea literară şi culturală din Ţară. Dar şi din lume.
Ispitele KGB: „Că n-o să se deconspire ei pe ei!”
După ce maiorul Glotov mi-a spus ce se vrea de la mine, i-am recunoscut că l-am auzit şi eu, Nicolae Lupan mă vorbea de bine. „Acum trebuie să luaţi atitudine, cum se spune, şi să scrieţi sincer tot ce credeţi despre acest odios post, ar putea să fie chiar bine… Noi vă punem toate materialele la dispoziţie. Le studiaţi, vă documentaţi serios şi scrieţi un articol-două, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să faceţi acest lucru”, mă ia acum pe verticală blândul maior Glotov. „De ce numai eu?!” m-am mirat eu, sincer. „Las’ că ştim noi cine şi cât poate.” „Acum pot mai mulţi.” „O fi putând, dumneavoastră însă, sunteţi un nume crezut.” „Crezut de cine?” „În primul rând trebuie să vă creadă cititorii. Aşa că scrieţi sincer tot ce credeţi despre această, aşa-zisă, voce liberă, la careLupan îndrugă verzi şi uscate despre Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Faceţi un articol-două, poate chiar un ciclu întreg despre cine a fost şi ce vrea acum de la noi acest Lupan. Şi în general… Articolele le publicaţi la Literatura şi Arta.” „Dar o să fie de acord cei de la L. şi A.?” fac eu pe prostul. „Asta-i de-acum problema noastră.” „Bine, dar … Ce-o să zică lumea?” „Lumea?! Care lume?” „Lumea ştie că sunt un om onest şi am avut destule probleme cu publicarea… şi în general…” „Mai corect ar fi să ziceţi unele probleme…” „Dvs. nu aveţi de unde cunoaşte problemele pe care le-am avut eu cu editarea, dar şi cu televiziunea… care nu m-a admis optsprezece ani la ecran.” „Ba da, avem de unde şti, şi le cunoaştem… Dar se poate face în aşa fel ca să nu le mai aveţi. Acum aveţi libertatea să alegeţi.” „Nu, n-am să pot.” „Să înţelegem că nu vreţi…?” „Nu că n-aş vrea, nu pot!” am zis eu categoric, convins să mă opun cu orice preţ. Trebuia să fiu un mare ticălos ca să scriu de rău – că asta se voia de la mine – despre Nicolae Lupan, dar şi despre Europa Liberă.”
Şi-i înşir întreaga poveste, începând cu documentarul Paralela 47 (făcut împreună cu regizorul Iacob Burghiu), încaream adus – scoasă din fondurile-trofeu ale Filmotecii sovietice – acasă imaginea neîntrecutei Maria Cibotari. De la Maria Cibotari la Maria Bieşu, un procedeu-ştafetă din cele mai sovietice. Înăcrita nomenclatură culturală sovietică moldovenească insista să rămână numai o Marie. Maria noastră Bieşu! Revoltaţi, şefii au convocat de urgenţă Comitetul pentru radio şi televiziune la care Dovba, preşedintele de atunci al radioului, care, pe lângă că era un retrograd de Doamne fereşte, mai scria şi poezii pe de asupra, ne-a cerut să scoatem secvenţele cu Maria Cibotari, motivând că dânsa i-o cântat la Viena lu Ghitler, filmul urmând să fie fundamental revăzut, iar autorii daţi afară de la lucru. Norocul nostru că nu aveau de unde ne da. Eram studenţi la Moscova, iar Moscova, lucru ştiut de toţi, recunoscut însă numai de unii, descătuşa spiritele, aşa că nici vânt rece nu ne mai ajungea.
„Am fi putut face o treabă bună…”
Ce implicaţie avea Nicolae Lupan în această chestiune?
Şi iată atunci a intervenit Nicolae Lupan, şef de redacţie la radio, care, spre deosebire de majoritatea absolută a comitetului convocat, care l-a susţinut pe Dovba, a tăcut mâlc. Lupan ne-a apărat bărbăteşte şi cu un surplus de argumente.
După intervenţiile dumnealui, nu era mare act de curaj să spui ceea ce am spus eu când mi s-a cerut să-mi fac pocăinţa: „Eu nu vreau să cred, tovarăşe Dovba, că dvs. o învinuiţi pe Maria Cibotari că n-a ieşit atunci în avanscenă să strige: Hitler, ieşi afară, altfel nu cânt!” Aici s-a râs, dar nu prea. „Da’ nu cumva vrei să zâci c-ar fi fost rău?!” s-a mirat, inept, în foarte moldoveneasca lui limbă tovarăşul Dovba. Cei prezenţi au râs ceva mai tare, şi eu am continuat: „Dacă un scriitor, deexemplu, poate – în cazul în care nu este publicat – să-şi ţină pentru mai târziu manuscrisul în sertar, cântăreţul, precum şi dansatorul nu au decât timpul vocii şi al picioarelor. Ei trebuie să se întâmple, vorba unui fost regizor, în clipa care li s-a dat. Oricare ar fi să fie timpurile.” „Chiar c-aşa!” n-a întârziat să reacţioneze exclamativ maiorul Glotov, încă sperând să mă poată converti.
(Evocat de mine peste ani, la lansarea cărţii lui Aurelian Dănilă Opera basarabeană,Maria Bieşu, prezentă în sală, m-a îmbrăţişat şi sărutat pentru mulţi, mulţi ani înainte.)
„Acest Lupan al dumitale, a întors-o acum, deloc blând, maiorul Glotov, aduce mari prejudicii republicii noastre şi poporului moldovenesc cu emisiunile lui de la Europa Liberă”. „Chiar aşa?!” „Tot vorbind la Europa lui Liberă că limba moldovenească şi poporul moldovenesc sunt o invenţie pur sovietică, ascultătorii ar putea crede, până la urmă, că-i chiar aşa. Ştim că vă cunoaşteţi încă de la Cernăuţi, mă ia de mai demult maiorul Glotov. Vă dădea des la radio de acolo.” „Nu chiar des, dar mă dădea. Când veneam vara în vacanţă, uneori treceam şi pe la redacţia radio. Atunci l-am cunoscut. Dar numai de bine.” „Numai de bine, în timp ce toată lumea îl ştie numai de rău.” „Să scrie atunci lumea care-l ştie.” „Dacă despre aceştia dânsul nu vorbeşte.” „Ei îl vorbesc de rău, pentru că dânsul nu-i vorbeşte de bine.”
Când s-a convins că operaţia nu are sorţi de izbândă, a dat-o pe laude şi elogii, declarându-mi că sunt aşa şi pe dincolo şi mai sunt – pe lângă câte eram deja – şi un scriitor serioşi. Serios, neserios, dar am reuşit să nu mă las convins, maiorul Glotov exprimându-şi, la despărţire, părerea de rău – am fi putut face o treabă bună – fără să dea semne că regretă prea mult.
„Călăii se vor împotrivi ca să-i ţină în vinovăţie pe cei fără nicio vină”
Povestea legăturii dvs. cu Nicolae Lupan este interesantă. Dar în ce constau disensiunile cu Nicolae Dabija?
– Cu Nicolae Dabija povestea e şi mai lungă, şi poate şi mai tristă. La scurt timp după tentativa maiorului Glotov de a mă convinge să-l murdăresc pe Nicolae Lupan în săptămânalul, încă neprivatizat, al lui Dabija, Literatura şi Arta, apare sub semnătura neştiutului de nimeni Sorin Vlaicu o pagină (episodul doi) – Calea lungă a trădării – despre Nicolae Lupan şi Europa lui Liberă. Mai apoi, la 17 decembrie 1987, scrie Nicolae Lupan în cartea sa Însemnări de desţărat: „Instigatorul şi provocatorul procuror Dabija moderează pentru televiziune un fel de proces jdanovist în deplasare unui trădător de neam şi ţară, avându-i ca martori ai acuzării pe Victor Teleucă, Mihail Murzac, Vladimir Curbet, Constantin Martânovschi şi câţiva consăteni aleşi pe sprânceană…
Tribunalul la care n-a fost admis niciuna din rudele mele apropiate (scrie Nicolae Lupan în acelaşi volum) a adoptat un verdict de înfierare pe care l-au trimis la Europa Liberă, ca să ştie şi cei de la Munchen cât de mult îi face de râs Nicolae Lupan din satul Cepeleuţi. Cele patru surori ale mele, nenumăraţi veri şi verişoare din Basarabia şi Cepeleuţi au trecut prin mari emoţii în seara când această porcărie sovietică a fost difuzată la radio şi la televiziunea din Chişinău”. Cam asta-i cu Dabija…
Aţi cunoscut ofiţeri de Securitate care întocmeau rapoarte despre intelectuali?
Doar generali, precum ţi-am spus, dar aceştia nu întocmeau, aceştia primeau rapoarte. Cât priveşte ofiţăretul securistic, l-am bănuit doar. Dar cum bănuiala-i cu păcat, sunt, în acest sens, un mare păcătos.
Există în Republica Moldova o instituţie credibilă care ar putea să se angajeze în deconspirarea dosarelor?
Nici măcar una incredibilă. Nu are cum exista. Până nu dispar victimele, călăii se vor împotrivi din ultimele răsputeri ca să-i ţină în vinovăţie pe cei fără nicio vină, absolvindu-se şi absolvindu-i de răspundere pe gradaţii împovăraţi de păcate. Că n-o să se deconspire ei pe ei!
Acesta ni-i destinul, contra căruia noi nu am ştiut – sau n-am voit! – să mergem până la capăt.
