S-ar putea spune o grămadă de lucruri despre cel mai nou volum al lui Moni Stănilă, OFSAID, publicat în prestigioasa colecție „Vorpal” a Editurii bucureștene Nemira, unul dintre cele mai bune volume de poezie din ultimii ani, dar eu mă voi opri doar asupra câtorva versuri, pe care le-am extras din poemul de la paginile 41-42, care apare cu titlul „31”: 1)„ vrem să salvăm planeta și datori suntem!” și 2) „pe facebook o poză cu pui de pisică adună mai multe aprecieri/ decât una cu pui de om (chiar dacă îi trebuie un an să se ridice/ în picioare)// și dacă-i lași pe ambii la gunoi, unul moare/ primul”.
Primul vers apare undeva pe la mijlocul poemului și ultimele versuri pe la sfârşitul lui. Găsesc că ele se află în opoziție și reprezintă situații contradictorii și opuse. Primul vers citat ne spune că datoria noastră ar fi să salvăm planeta, iar apoi ni se povestește că nu suntem în stare, în cele din urmă, nici măcar să salvăm viața unui pui de pisică sau de om dacă aceştia ar fi abandonați la gunoi, dar mite să salvăm planeta.
Opoziția e între ce ne propunem să facem, ce vrem să facem, ce ar trebui să facem și ce putem să facem cu adevărat. Vrem să salvăm planeta, dar nu putem să salvăm nici măcar un pui de pisică sau un pui de om. Adică e o mare nepotrivire între ceea ce ne propunem să facem și ceea ce reușim realmente. Contradicția dintre vorbe și fapte. Discrepanța dintre năzuință și realitate. Contrastul din ideal și existență. Prăpastia dintre vis și viața noastră de zi cu zi.
Cred că aici bate inima acestui poem răscolitor, care ironizează și ridiculizează patosul și gravitatea de paie, preferând umilința creștină. Poemul ne spune că mărul e frumos pe dinafară și e putred în interior. Pe lângă această opoziție, mai depistăm una, exprimată în cea de-a doua pereche de versuri: )„ pe facebook o poză cu pui de pisică adună mai multe aprecieri/ decât una cu pui de om (chiar dacă îi trebuie un an să se ridice/ în picioare)// și dacă-i lași pe ambii la gunoi, unul moare/ primul”. E o opoziție între puiul de pisică și puiul de om.
Chiar în ultimele versuri, poeta ne spune că „dacă-i lași pe ambii la gunoi, unul moare/ primul”. Iar eu presupun că cel care ar muri primul ar fi chiar puiul de om și cel care ar supravieţui ar fi puiul de pisică. Dacă presupunerea mea e adevărată, atunci înseamnă că poemul ne mai vorbește și despre faptul că omul nu poate să reziste în lumea asta (gunoiul ar fi un simbol al lumii) dură fără ajutorul și solidaritatea umană. De unul singur ar pieri cât ai zice pește. Sau, cu alte cuvinte, poeta ne spune că omul este o ființa fragilă, poate, una dintre cele mai fragile ființe din univers, fără dragostea apropiaților săi sau a semenilor. În lipsa iubirii apropiaților, el este mai neajutorat decât un pui de pisică.
Deci poemul ne vorbește despre vulnerabilitatea umană în fața agresiunii, înstrăinării, abandonului, singurătății, răului, disprețului și urii. Iar puterea sa constă tocmai în solidaritatea cu ceilalți.
Până să salvăm planeta, haideți să salvăm măcar un singur pui de om. Sau măcar un singur pui de pisică, ne mai spune poeta în acest poem creștin excepțional, publicat într-o carte de poezii pur și simplu extraordinară.
