Ivan Vîrîpaev: „Eu sunt conștient că dacă locuiesc în Polonia, sunt obligat să vorbesc limba poloneză, la fel cum și voi, dacă trăiți în Moldova, sorry, dar trebuie să vorbiți româna, altfel ar fi absurd”
Ivan Vîrîpaev (3 august 1974, Irkutsk, Rusia) este dramaturg, scenarist, regizor de film, actor și director de artă polonez. Este o figură de frunte în mișcarea noii drame rusești. În 2019, piesele sale erau montate în peste 250 de teatre din întreaga lume. Așa că Vîrîpaev a intrat în top 10 cei mai proeminenți dramaturgi ai lumii.
În mai 2022, a devenit cetățean polonez și a renunțat la cetățenia rusă.
Domnule Vîrîpaev, sunteți pentru prima dată la Chișinău. Ce vă aduce acum la noi? Știm că dramaturgia dumneavoastră se joacă de mult timp aici.
Într-adevăr, nu poți ajunge oriunde-n lume, viața e prea scurtă și de lucru e destul de mult pentru a ajunge peste tot. Iar eu lucrez mult, de aceea nu călătoresc de prea des. Am venit aici pentru că am fost invitat. M-a invitat ministrul Culturii. Mi-au propus să vin pentru a ne cunoaște și mi s-a părut interesant să găsim puncte comune pe care am putea să le dezvoltăm. Căci petrecând aici câteva zile, văd cât de mult lucrează colegii, acum și prietenii mei, pentru a susține societatea, pentru a se lăsa de tot ce înseamnă Rusia, ceea ce vă doresc cu tot dinadinsul acum, de a vă regăsi identitatea națională și nucleul autonom, căci, cred eu, fără cultură nu poți construi nimic durabil. Știm că toate sistemele politice au ratat acest domeniu – domeniul culturii. Polonia, bunăoară: precedenta conducere a ratat pentru că a investit cel mai puțin în cultură. Dar fără aceasta e imposibil, pur și simplu. Arta și cultura sunt prioritare, mai importante decât orice altceva într-o societate, pentru că acestea-s un sistem de comunicare, de informare, de formare a valorilor. Pentru cultură trebuie să se aloce mai mulți bani decât pentru asfaltarea drumurilor, dacă-mi permiteți. Fără drumuri bune se poate trăi, fără o cultură mai puțin. De aceea am venit. Am venit pentru că mi-aș dori ca odată, cu proiectul la care lucrez să ajungem, de ce nu, la Chișinău cu vreun spectacol.
Despre spectacolele jucate după scenariile dumneavoastră. În România, se joacă în aproape toate teatrele naționale. Și în Republica Moldova, de asemenea, au fost puse câteva în scenă. Dacă e să ne referim la cele din România (mai multe), ați fost să vedeți cum se pun acestea în scenă?
Mi-e cunoscut că se pun în scenă, dar aflu despre aceasta mai mult prin agenția cu care colaborez. Căci, așa cum spectacolele se joacă în mai multe teatre și țări simultan, mi-e greu să țin cont de fiecare. Uneori chiar primesc invitații la premierele spectacolelor mele, dar, știți, eu nu prea merg la premiere, de obicei. Am fost la câteva și mi s-au părut atât de îndepărtate de textul inițial, că am hotărât că nu voi mai merge. Deci, cu tot respectul pentru regizori și actori, nu merg. Sunt astfel plămădit, încât pe fața mea poți citi orice. Eu însumi sunt actor, dar nu pot ascunde nimic. Dacă aceste spectacole sunt într-adevăr bune, eu nu pot decât să mă bucur. Căci aceasta de multe ori mă salvează chiar. De exemplu: la începutul războiului, aveam spectacole în cam toate orașele și teatrele de pe teritoriul Ucrainei, deci actorii ucraineni jucau în spectacolele mele, iar mai apoi, când mă întâlneam cu ei la Vilnius sau Varșovia, aveau reacția de genul „nu vrem niciun soi de contacte cu rușii”. Apoi aflau numele meu și spuneau: „Ah, păi noi jucăm în spectacolele tale”. Așadar, aceste spectacole mă salvau, căci e un subiect destul de dureros pentru mine, Ucraina e prea importantă pentru a o pierde astfel.
Numiți două spectacole care v-au plăcut totuși.
Deși, repet, am văzut puține spectacole montate după piesele mele, mi s-a întâmplat să văd prima piesă scrisă pentru mine – abia mai târziu am aflat că a montat-o și altcineva (tocmai atunci am devenit, cred, dramaturg, când cineva a montat piesa mea). Acel cineva care a montat-o mi-a devenit un prieten bun, Galin Stoev, acum director la un teatru vestit din Toulouse. Piesa se numea Vise, montată atunci în Bulgaria, în 2001. Și atunci am fost și am văzut o montare impresionantă, care chiar mi-a plăcut. După aceasta, Galin Stoev a plecat în Belgia și în Franța și și-a făcut cariera de regizor acolo, montând până astăzi piese de-ale mele. În el chiar am încredere. Dar să nu înțelegeți aceasta ca pe un soi de snobism. Nu, nu sunt snob. Dar astăzi regizorii nu învață să monteze pur și simplu un spectacol, fiecare dintre ei încearcă să mai și adauge partea lor (creativă), semnătura. Eu, desigur, nu sunt împotrivă, dar dacă ei au libertatea să modifice piesa, am și eu libertatea de a nu merge la premieră.
Majoritatea spectacolelor dumneavoastră au fost scoase de pe scenele din Rusia. Aceasta a fost alegerea dumneavoastră, anunțând că donați toți banii de la spectacole copiilor din Ucraina. Dar sunt totuși teatre private care vă cer să le monteze în continuare?
Sigur, sigur, mai există teatre mici, private, care mi se adresează și eu le semnez un refuz de a lua orice remunerare de pe aceste spectacole. Pur simplu, le dăruiesc aceste spectacole, pentru că știu că există actori care au nevoie de această muncă. Dar, vă dați seama, este un oarecare teatru care merge cu spectacolul în Mariupol, adică acesta e un teatru al lui Putin, la aceste spectacole merge Volodin (Veaceslav Volodin, politician putinist). De aceea eu nu vreau ca aceste spectacole să continue. Bineînțeles că eu nu pot controla și nu voi ști niciodată cum stau lucrurile în realitate, dar nu mi-aș dori. Una e să fii un actor obișnuit și să ai nevoie de bani pentru a-ți întreține familia, cu totul alta e să slujești Ministerul Culturii unui stat fascist, zic eu, care continuă cu acei bani să omoare copii. Este același lucru, să zicem că ne aflăm în ’41 și piesele mele s-ar monta la Berlin, în Deutsches Theather, și Goebbels ar merge să se uite la aceste spectacole. Eu nu aș vrea ca Goebbels să se uite la spectacolele mele. Asta-i poziția mea. Așadar, pentru trupele mici care-mi scriu din toate regiunile, poftim, le ofer tuturor dreptul de a juca și nu iau nicio monedă din Rusia, dar pentru Ministerul Culturii de acolo, spun un NU ferm! Mi s-a transmis că, uite, vor să monteze totuși spectacolele (fără numele meu, evident), dar nu le rămâne să monteze nimic din ceea ce privește ideologiile lor și nu le rămâne să spună nimic. Dar în contextul acestui război: de ce? de ce cineva trebuie să moară sub bombardamente, iar ei să iasă pe scenă la plecăciuni? Lasă să împărtășească și ei greutatea acestui război. Noi toți trebuie să împărtășim greutățile acestui război, toți împărtășim. Și mie mi-e greu din acest motiv. Nu putem să lăsăm toată greutatea peste ucraineni sau peste soldații aceștia ruși, pe care îi împing ca-ntr-un staul și îi omoară în masă. E îngrositor!
Să revenim la montarea spectacolelor. Ce surse de inspirație aveți dumneavoastră atunci când montați și cum vedeți tendința regizorilor de azi de a adăuga, bunăoară, la o piesă de A.P. Cehov ceva personal, un element de autor?
Eu, în formarea mea, am avut noroc de pedagogi care au fost la rândul lor elevi de-a lui Stanislavski, o școală puternică, care au mers pe un principiu numit „acțiune după analiza piesei”. Învățând aceasta, mă țin de convingerea că o piesă trebuie montată așa cum a fost scrisă; deja postmodernismul de astăzi a început a accepta mai multe puncte de vedere asupra piesei. Orice piesă are elementele ei fixe, ca o formulă, și poate fi desfășurată și înțeleasă, iar aceasta se învață, abia apoi te poți considera regizor de teatru. Molière se joacă într-un fel, Shakespeare în altul. Ele sunt diferite, toate au specificul lor. Dramaturgii scriu genuri de teatru. De exemplu, spectacolul meu nu poate fi unul psihologic, pur și simplu nu se poate juca pe paliera psihologicului. Și așa fiecare dramaturg, fie Ionesco, Cehov sau Strindberg, se joacă diferit, căci sunt diferite tipuri de teatru. Dar ce fac regizorii? Ei se întreabă: „Unde sunt eu aici?”. Ei cred că sunt, de asemenea, autori. Eu nu cred că regizorii sunt autori, ci interpreți, cum sunt dirijorii. Regizorul ar putea, să zicem, să lucreze notele un pic – mai tragic, mai comic –, dar scopul său este să transmită mesajul dramaturgului către spectatori. În general, teatrul este din două persoane: dramaturgul și actorul. Regizorul… regizorul azi e autorul, ceea ce eu nu prea agreez. Motivele din care s-a ajuns aici sunt cunoscute, sunt obiective și înțelese; sunt mulți factori, chiar și lipsa de autori buni contemporani sau faptul că astfel se învață pe la academii… Pornind de la ideea că spectatorul nu a citit această piesă, noi nu transmitem mai departe ceea ce a vrut să ne spună Cehov sau Ionesco, sau Strindberg. În zadar am trăit atât de mult timp alături de ei, mi-au montat spectacolele, mi-au spus: Ivan, noi te iubim, noi ți-am montat spectacolele; dar ei niciodată nu mi-au montat spectacolele cu adevărat, ei n-au transmis mesajul pe care am vrut eu să-l transmit. Au adăugat ceva de la ei, au murdărit fața unui actor numai pentru că se zicea că-i beat, l-au făcut clovn, dar dacă voiam clovn, scriam că ăla e un clovn, însă era doar un personaj beat, atât. Toate aceste detalii contează, contează mult. De aceea eu nu pot să-i refuz, eu sunt regizor, ei îmi achită până la urmă pentru aceasta, doar că îmi rezerv dreptul să nu merg la aceste spectacole.
Dar nu credeți că aceste regii, cu toate modificările care se fac, se fac pentru a… nu știu, a economisi sau prețui timpul spectatorului?
Păi, nu poți să faci prea mari modificări atunci când înțelegi care-i acțiunea. Ei ce fac? Montează pe baza unei piese o altă piesă, însă fiecare piesă de teatru are timpul său, ei pot să joace doar ritmul piesei și atât. De exemplu: azi ce este important, bunăoară, într-o piesă de Cehov? Ceea ce a vrut să spună Cehov, nu? Dar, în cele din urmă, mai mult decât orice altceva, e important CUM se prezintă o piesă de teatru și nu CE prezintă ea. Fiecare montare va avea ceva diferit, asta nu o putem nega, însă dacă am păstra elementele de bază ale unui spectacol, nu vom avea nicio problemă cu asta. S-ar putea juca Livada de vișini în Africa, iată tocmai asta ar fi o provocare, dar păstrându-se elementele de bază, ea și-ar atinge scopul; s-ar diferenția costumele, modul de punere în scenă, limba, poate timpul, dar mesajul lui Cehov ar ajunge la spectator. Iată, eu acum am montat Unchiul Vania la Varșovia. Această piesă s-a jucat mult timp, se juca șase ore, iar noi am schimbat doar ritmul, se joacă într-o oră și jumătate și nu am eliminat decât o frază sau două. Sălile sunt mereu pline și biletele epuizate.
Ce părere aveți despre teatrul de bulevard? Dumneavoastră cochetați cu spectatorul?
Sigur, eu însumi sunt un autor comercial, toate spectacolele mele sunt comerciale și mă asociez autorilor care se diferențiază nu prin talent, ci prin modul de reprezentare, așa cum sunt Shakespeare și Molière. Eu nu lucrez la teatre de stat, așadar mi se achită pentru spectacole, și nici măcar nu merg pe la festivaluri de teatru. Nu merg pentru că nu am ce le propune nou. Eu scriu mereu pentru public și întotdeauna la comandă, de aceea ținta mea este mereu publicul. Acum, scriu o piesă pentru un teatru din Praga. Mi se cere, de exemplu, nu despre ceva, dar pentru atâția și atâția actori; atunci eu scriu pentru a prinde publicul în limita parametrilor indicați sau solicitați. Scopul meu este să se vândă biletele. Or, nu cred că biletele se vând doar la pornografie ieftină. Nu. Știți cum se juca Molière Moliere? În mijlocul sălii era o mulțime de oameni simpli, de multe ori beți și gălăgioși, în partea stângă era elita administrativă, iar în partea opusă a sălii erau cardinali, preoți ș.a. Dar, chiar dacă aceste spectacole nu aveau mai mult de zece reprezentații, pentru că erau interzise, ele plăceau și unora, și altora, împăcau și preoții și bețivii. În teatru nu este mereu totul pentru toți. Desigur, Molière e geniu, eu nu am astfel de piese. Piesa mea Linia soarelui, care se joacă și în teatre de bulevard, nu poate plăcea oricui, în schimb Conferința iraniană se vinde peste tot în masă. Deci, eu sunt un dramaturg adevărat, adică un dramaturg care trăiește din biletele vândute pentru spectacolele sale.
Ministerul Culturii îmi achită o dată, atunci când ofer piesa de teatru, după aceasta primesc doar din vânzarea biletelor, și evident că pentru mine contează dacă sala este plină.
Teatrul nu este un roman pe care poți să-l scoți mai târziu și să-l răsfoiești, recitești etc. Teatrul, dacă nu s-a realizat acum, la premieră, nu se va realiza niciodată. Pentru mine, desigur, piscul artei este poezia, apoi proza și asta fără cochetărie, căci, pe bune, teatrul e o chestiune destul de plată, pentru moment.
În cea mai recentă piesă, Unicii cei mai înalți arbori de pe pământ, aveți ca subiect central comunicarea. Cum realizăm această comunicare în realitate, cum să ajungem cu anumite subiecte la cât mai multă lume?
Bună întrebare. Deci, uitați-vă, în Rusia de astăzi, acolo unde se achită, acolo devii. Cu toate acestea, acolo au existat oameni care au încercat, într-o perioadă anumită, și au promovat arta și teatrul în localități mici. Eu însumi am fost implicat într-un proiect care a mers curat până la un anumit punct, apoi am ieșit din el; proiect cu care am mers în multe localități și asta chiar funcționa, ajungeam la oameni cu mesajul nostru. Dar asta trebuie făcut mai pe larg, în toate cătunele, în toate satele și orașele, pentru ca dialogul dintre cultură și oameni să se realizeze.
La voi, presupun – dar am văzut că se fac proteste în centrul capitalei, ceea ce-mi confirmă –există o astfel de societate pro-rusă și chiar pro-putinistă. Păi, această parte a societății nu trebuie nicicum înjosită, ponegrită ș.a.m.d. Categoric acești oameni nu trebuie abordați astfel. Ei de ce acționează așa? Pentru că le este frică și la ei există doar două paradigme: o să-mi ia Ceva (trecutul, amintirile, nostalgiile ș.a.) și nu o să-mi dea Prezentul (dar prezentul ei nu-l cunosc). E o muncă îndelungată de trolling din partea Rusiei, vă imaginați ce muncă e aceasta, să insiști atâta timp pe aceste lucruri: gay, pedofilie, că acuș o să vină NATO și o să vă ia cultura și vă va obliga să vorbiți în americană* și nu în română și multe, multe alte tâmpenii de acest gen. De aceea este foarte important să le vorbiți. Anume actul de a le comunica mult și pe larg tot ce vreți să le transmiteți. Să le vorbiți tinerilor, dar nu numai, căci sunt oameni până la urmă, o mulțime enormă de oameni care cred în toate astea. Trebuie să le comunicați, să le scoateți această barieră de a primi, să le lărgiți viziunile despre lumea din afara Republicii Moldova și a Rusiei, și nu doar în capitală, dar și în regiunile mai mici. Aici trebuie proiecte culturale masive. Doar atunci, unificând cultura cu conducerea politică –nu la subordinea ei, ci conlucrând, că altfel tot n-ar ieși – numai așa veți începe a construi ceva nou și durabil. Toți fac așa. Vedeți în societatea americană, dacă au nevoie să schimbe atitudinea față de oamenii de culoare, atunci neapărat introduc condiția ca în toate filmele să există cel puțin un actor de culoare. Și asta lucrează! Deci, pentru ca oamenilor să nu le fie frică, trebuie să le spuneți despre toate acestea. Despre homosexualitate, despre rasism, feminism, Europa ș.a.
În Moldova cu siguranță sunt multe etnii, deci există cel puțin această mulțime de vorbitori de limba rusă, dar există și limba națională și relațiile cu România. Toate aceste lucruri trebuie vorbite, trebuie puse în scenă, pentru ca într-un final să deveniți o țară cu adevărat independentă. Independentă de Rusia, cel puțin. În niciun caz nu trebuie să depindeți de ea. Dar fără cultură, nu veți realiza nicicum aceasta. În niciun fel, absolut.
Apropo despre căutarea identității naționale. Ce credeți despre asemenea dispute: „Sunt moldoveancă, dar vorbesc rusa și nu înțeleg de ce mi se reproșează asta”?
Prin acest exemplu, iată, ați demonstrat cu ce se ocupă, de fapt, arta. Arta nu dă răspunsuri, ci pune întrebări. Prin acest exemplu mi-ați descris un spectacol. Aceste subiecte se discern și se joacă: eu sunt moldoveancă și vorbesc asta și sunt așa și pe dincolo. Nu se iese pe scenă și se spune că tu ești moldoveancă, tu ucraineană, tu… etc. E o întrebare foarte bună, aceasta a identității, și e important și faptul conștientizării că până la urmă suntem oameni, deci aceeași energie cosmică ne străpunge pe toți, și florile, și arborii, și moldovenii și ucrainenii, dar cultura e mega importantă în raport cu toate acestea, cultura națională este foarte valoroasă. Dar în ce măsură ea este importantă? În măsura dominației și presiunii – lumea rusă care îi presează pe toți? Sau cultura ca modalitate a limbii, convorbirii și comunicării?
De aceasta trebuie să ne ocupăm. De la politicieni nu trebuie să așteptăm o asemenea integrare, de la politicieni ne trebuie un singur lucru: lăsați-ne banii și plecați de aici. Uite, avem proiectul, ni l-ați acceptat și hai să ne înțelegem că nu te vom vedea mai mult. Dar politicul înțelege că lui asta-i trebuie și că asta se face în folosul tuturor, al unei democrații generale. Deci, asta e ceea ce trebuie să ne preocupe.
Dumneavoastră cum vă identificați? Rus sau polonez?
Poate că o să mă credeți dement, dar consider că sunt energie cosmică. Eu pe bune cred în aceasta. La nivel social, sunt, desigur, scriitor rus și doar rus. Nu pot scrie în altă limbă, chiar dacă piesele mele se traduc în alte limbi. De scris, scriu doar în rusă. Așadar, sunt parte a culturii ruse. Nu cred că o să mă pot despărți de această cultură, căci îmi va servi până la sfârșit, probabil. Dar ea a devenit pentru mine nu atât cult cât modalitate de exprimare. Eu vorbesc bine și mult în poloneză, am ajuns să discut, să predau lecții universitare în poloneză și m-am acomodat definitoriu în această limbă, ceea ce a constituit o altă descoperire pentru mine. Ei bine, am un accent, ceea ce mă obligă să dau explicații fiecărui taximetrist că, deși sunt rus, sunt anti-război, anti-putinist și așa mai departe.
Care este viitorul teatrului rus?
Ei bine, o altă întrebare demnă de discutat. Dar nu atât despre teatrul din Rusia aș vrea să vorbesc și nici despre piesele de teatru care se vor juca oricum, ci despre formula „Teatrul Rus” alipită denumirilor unor teatre din Praga, Vilnius, Tallin, Kiev și alte capitale. Această formulă este șovinistă, este urâtă – chiar și în afara contextului acestui război, nu, nu din cauza războiului –, deoarece duce cu gândul la imperialismul și colonialismul rusesc din toate timpurile. (Cred că merită și niște conferințe pe această temă.)
Eu cred că nu ar trebui și nu merită ca aceste teatre să poarte mai departe pecetea Teatrul Rus, chiar dacă se joacă spectacole în limba rusă. De ce nu s-ar numi Teatre Multinaționale, de exemplu, unde s-ar juca atât în rusă, cât și în română, ucraineană și nu mai știu ce limbă? De ce nu s-ar juca spectacole pentru alte grupuri etnice? Aici ar putea veni grupuri teatrale din Franța, de exemplu. Ministerul Culturii ar putea să investească pentru a le oferi oamenilor din Republica Moldova posibilitatea să asculte cum se joacă teatru în franceză sau… Cine în Moldova a auzit cum îl joacă englezii pe Shakespeare? Nici în Polonia nu l-au auzit. E ceva monumental, nemaipomenit. Nu în regia cuiva din Marea Britanie sau Franța, ci anume după specificul teatrelor de acolo. Asta ar fi interesant pentru oamenii de aici și ar trebui anume așa folosite aceste spații.
Aceste lucruri nu ar însemna a interzice limba. Nu, a interzice limba înseamnă a anula acel om căruia îi interzici să o vorbească. Bunăoară, interziceți-mi mie limba rusă și eu nu voi mai scrie, pur și simplu. Dar eu sunt conștient că dacă locuiesc în Polonia, sunt obligat să vorbesc limba poloneză, la fel cum și voi, dacă trăiți în Moldova, sorry, dar trebuie să vorbiți româna, altfel ar fi absurd.
Dar nici să presezi vorbitorii, evident. Acest aspect trebuie dezvoltat. Înțeleg că aici totul a fost atins de Uniunea Sovietică – limba, cultura, înțeleg –, dar limba trebuie vorbită. Așa cum eu m-am mutat în Polonia și m-am adaptat acelei limbi. Iertați-mă că dau acest exemplu personal, însă de aici începe înțelesul meu al lucrurilor.
